„O stafie umblă prin Europa — stafia comunismului. Toate puterile bătrânei Europe s-au unit într-o sfântă hăituială împotriva acestei stafii: Papa și Țarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi și polițiști germani.
Există oare vreun partid de opoziție care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziție care să nu fi răspuns la rândul său atât elementelor mai înaintate ale opoziției, cât și adversarilor săi reacționari azvârlind-le în față imputarea stigmatizantă de comunist?”
Sunt cuvintele cu care Marx și Engels își începeau Manifestul Partidului Comunist, în anul 1848.
Astăzi asistăm la o mișcare similară în SUA. Profund și fundamental legată de prima, deși în aparență sunt ideologic opuse: autoritarismul populist, dictatura maselor. Partidele pe care națiunile le consideră o alternativă la cele care au condus Europa în ultimii 20-25 de ani își pot începe mesajul cu „o stafie umblă prin Europa…”!
Ambele mișcări se bazează pe exploatarea resentimentelor maselor. Pe promisiunea unei eliberări de sub dominația unui sistem prezentat ca opresiv. Diferența poate părea amuzantă pentru unii, tragică pentru alții. Comunismul promitea o nouă ordine socială, cealaltă pare mai interesată de anarhie și dezordine.
În anul 1848, ținta era burghezia capitalistă și sistemul de exploatare economică, astăzi țintele sunt elitele globaliste și sistemul liberal democratic. Inutil să precizez că și într-un caz și în celălalt există promisiunea reîntoarcerii, fie la ordinea naturală, la o dictatură a proletariatului, fie, astăzi, la suveranismul național.
Evident, ambele mișcări identifică „dușmani ai poporului” care trebuie înlăturați. Ambele sunt purtătoare ale voinței autentice a maselor, au o dimensiune mesianică și, cum altfel, un discurs apocaliptic. Poate cea mai importantă similitudine este capacitatea de a mobiliza masele prin manipularea fricilor și a aspirațiilor alegătorilor, altfel cât se poate de legitime.
Autoritarismul populist,
operează transnațional. Paradoxal am putea spune, având în vedere suveranismul și naționalismul promovat. Plus capacitatea de a coagula forțe aparent antagonice. De exemplu, extrema dreaptă și narativele ei se pliază perfect pe cele ale Rusiei. Folosește nemulțumirile reale ale populației pentru a submina fundamentele democrației. Rezultatul este un export ideologic extraordinar, un cocktail de furie, fals și jumătăți de adevăr, puternic și periculos, care îi vine mănușă Rusiei. Probabil, Moscova nu a sperat niciodată să aibă un asemenea ajutor provenit tocmai din coroziunea internă a democrațiilor.
Pentru ca tabloul să fie perfect similar celui de la 1848, elitele tradiționale europene par înțepenite în proiect. Se încăpățânează să demonstreze că sunt incapabile să înțeleagă profunzimea și amploarea acestor transformări.
Diferența majoră este că, așa cum am menționat, spre deosebire de comunism, care promitea o „ordine nouă”, actualul „spectru” modern promite dezordinea, destructurarea sistemului de reguli și valori care au menținut pacea relativă în ultimele decenii. Liderii politici, în loc să înțeleagă și să contracareze aceste mișcări prin acțiuni coerente și congruente cu epoca, par că și-au pus mâinile în șold și se rățoiesc la mulțimi, uneori chiar amenințător.
Pentru Europa, ca și pentru toată lumea liberă, săptămâna care tocmai s-a încheiat a fost, probabil, cea care va marca începutul unei noi ere. De altfel, The Economist deschide prima pagină cu un titlu care, referindu-se la ultimele evenimente, rezumă sec faptele „Europe’s Worst Nightmare„. Spun ei că, pentru europeni, aceasta este cea mai dramatică săptămână de la căderea Cortinei de Fier. Ucraina a fost vândută, Rusia reabilitată, iar America lui Trump, în absența instituțiilor, pare condusă pe persoană fizică. Mai mult, dinspre America suflă înspre Europa vântul schimbărilor dramatice!
Predictibilitatea sistemelor politice occidentale
a fost una dintre cheile stabilității politice încă de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Resetările diverselor administrații, unele cu ajustări de politică externă destul de consistente, au rămas totuși în interiorul aceleiași paradigme, astfel încât nu au fost cutremure, schimbări dramatice în abordarea relațiilor internaționale și a tratatelor politice.
Săptămâna trecută am văzut cum practic forța brută și manipularea devin instrumente legitime de politică externă. Cum garanțiile internaționale devin apă de ploaie. Cum adevărul devine negociabil și realitatea este rescrisă de cei puternici, așa cum vor ei.
Democrațiile au descoperit că sunt vulnerabile și că pot fi manipulate din interior. Prin dezinformare și narațiuni alternative ajung să adopte perspectiva agresorului. Așa a ajuns Zelenski dictator și Ucraina stat agresor! Este poate cel mai dureros adevăr al săptămânii trecute: fragilitatea democrațiilor. Ele nu sunt ireversibile!
Statele mici, cum este România, au aflat că de fapt sunt singure în fața noilor și vechilor agresori și că este vremea alianțelor europene, regionale, în primul rând. Este o realitate bazată pe calculele americane și pe întrebările legitime ale acelorași americani „de ce am plăti noi și contribuabilul nostru pentru securitatea voastră?”
Nu este aici loc pentru detalii, dar șansa României se numește Europa și Uniunea Europeană. Cultural, politic și civilizațional aparținem Europei.
Dacă reușim să rămânem relevanți și atașați de Europa civilizată, fără să ne decuplăm de Statele Unite, este provocarea următoarele săptămâni. Una căreia trebuie să-i facem față cu politicieni lipsiți de anvergură internațională sau abilități diplomatice.
Din nefericire, deși România riscă
să ajungă tot mai izolată, discursul și preocupările celor de la putere par total detașate de realitate. Președintele interimar se ocupă de politica externă cu diletantismul pe care l-a demonstrat marcelismul românesc în politica internă.
Mass media continuă campania electorală. Încă nu este clar dacă nu s-a terminat cea de anul trecut sau dacă a început cea din anul curent. Interesul jurnalismului românesc nu este congruent cu cel național. Doar banii contează.
Așa ajunge Gigi Becali să fie în centrul atenției, drept posibil candidat la prezidenția. Becali este „un primitiv… nu este un om, este un cretin profund” spunea Neagu Djuvara în anul 2012. Nici nu se putea descriere mai rotundă pentru o primată care face parameciul să pară inteligent. Faptul că mass media îl cultivă cu obstinație nu face decât să demonstreze cloaca în care ne înecăm.
Să mediatizezi în astfel de vremuri un personaj atât de toxic și nociv cum este „cretinul profund” este mai mult decât un afront adus bunului simț.
O stafie umblă și astăzi prin Europa. Din fericire pentru noi, românii, este despre o reașezare ideologică și doctrinară a grupurilor dominante din societate. Aspecte total lipsite de importanță. Pe noi ne bântuie o stafie de multe secole: iluzia că am fi altceva decât o populație eterogenă cu veleități sezoniere de națiune civilizată.