Cele două moștenitoare ale Frontului Salvării Naționale, PSD și PNL, ne-au oferit în ultimii 3 ani un spectacol obscen, în numele stabilității. Am subliniat în repetate rânduri caracterul total antidemocratic al alianței dintre cele două partide. O insultă la adresa democrației.
Ceea ce vedem acum este doar un duel cu gloanțe oarbe.
Disputele televizate ar trebui să creeze, cel puțin în aparență, imaginea unei lupte electorale. Privită, însă, cu atenție, este mai mult o hârjoneală nevinovată între doi îndrăgostiți.
PSD și PNL n-ar trebui să mai aibă credibilitate în fața electoratului. Cu toate acestea încă mai adună voturi. Dincolo de sondajele electorale false, trebuie să recunoaștem că unul din doi români votează PSD sau PNL.
Nu ar trebui să fim surprinși. Avem aproape 5 milioane de pensionari și peste 1 milion de bugetari. Este nucleul dur al votanților PSD și PNL. Pare paradoxal, dar liberalii supraviețuiesc astăzi prin măsurile de stângă pe care le-au susținut, nu prin grija față de antreprenori.
În numele stabilității vom avea același guvern PSD-PNL și după alegeri. Cu sau fără Ciucă și Ciolacu, cele două partide vor oferi același discurs centrat pe marota stabilității. Pentru cele două partide nimic nu contează atâta timp cât accesul la resursele țării este garantat… în numele stabilității.
Este pentru prima data în istoria României când, în numele stabilității, două partide cu doctrine diametral opuse își propun să conducă țara… sine die. România a trecut prin două războaie mondiale, prin crize economice și sociale, dar niciodată liberalii nu au acceptat să fraternizeze cu comuniștii.
„Multe partide au apărut, au dispărut în anii democrației post-comuniste… dar reperele politice constante pe scena noastră politică au rămas mereu două: urmașii Partidului Comunist și noi, național-liberalii” a susținut Ciucă la Consiliul Național care l-a uns candidat al PNL.
Ostașul recunoaște că în toți acești ani a guvernat alături de comuniști. Probabil crede că e un erou. S-a sacrificat, spre deosebire de Maniu și Brătianu care au fugit de responsabilitate.
Răspunzând la memoriile adresate de Maniu și Brătianu,
în primăvara anului 1941, Antonescu s-a oferit să le cedeze conducerea țării. „Dacă dumneavoastră credeți că în împrejurările actuale se poate face o altă politică, sunt gata să vă cedez locul, pentru a vă da putința să serviți mai bine țara, deci să treceți de la critică la acțiune”. Nimeni nu a dorit să-și asume o asemenea răspundere în acel context istoric. Nici măcar în numele stabilității!
Aceeași oameni politici au refuzat ulterior să se asocieze cu comuniștii în Guvernul Petru Groza. Au murit în închisorile comuniste, dar nu și-au abandonat doctrina, principiile, integritatea. Dacă a fost bine sau nu, e greu de estimat. Permanent se vor găsi partizani pentru a saluta sau înfiera deciziile trecutului.
Partidele așa-zis istorice au produs României mai multe daune decât comuniștii. Poate și pentru că cei din urmă au condus țara mai puțin. În ultimul secol și jumătate, PNL s-a aflat singur la guvernare 48 de ani, în timp ce comuniștii doar 42. Liberalii au, însă, mult mai mulți ani pentru că au făcut parte și din diverse „coaliții” care i-au ținut la guvernare. In ultimii ani în numele stabilității, desigur.
Maniu și Brătianu n-au mai reclamat „stabilitatea” ca argument pentru alianțe conjuncturale prin care să rămână la putere. Poate și pentru că, în comparație cu Ciucă și Iohannis, Maniu și Brătianu nu aveau nimic comunist în sânge.
„Antonescu, urmărind puterea, avea cele mai bune intențiuni”
a afirmat Iuliu Maniu în procesul prin care mareșalul a fost condamnat la moarte.
Pentru liderul țărănist onoarea și integritatea morală nu au fost negociabile. Pentru liderii actuali abandonarea lor este o constantă, un mod de exprimare, rațiunea existenței. In fapt, ce știu comuniștii despre morală și onoare?
Personalitățile trecutului sunt pline de controverse. Ca întotdeauna istoria are valențe care fluctuează în funcție de integritatea profesională și onestitatea celui care o scrie. Pentru noi, cei care nu am trăit vremurile respective, contactul cu evenimentele și personajele lor sunt întotdeauna guvernate de subiectivismul povestitorilor.
În România, legea interzice dezvelirea sau menținerea busturilor sau imaginilor lui Ion Antonescu, acuzat de crime împotriva umanității, cu excepția muzeelor. Asta pentru că suntem țara în care politicienii permit ca alții să ne scrie istoria. Din cariera și viața lui Antonescu au rămas doar episoadele reprobabile, acuzele și argumentele pe care comuniștii sovietice și-au construit condamnarea sa la moarte.
Tot mai puțini menționează că Antonescu este cel care a conceput planurile bătăliei de la Mărășești din vara anului 1917. Atunci când armata română a obținut o victorie pe cât de imposibilă pe atât de răsunătoare. Regele Ferdinand I l-a decorat cu „Ordinul Mihai Viteazul”, prilej cu care i-a spus: „Antonescu, nimeni altul nu poate ști mai bine decât regele tău marile servicii pe care le-ai adus țării în acest război”.
Pe Antonescu nu l-a apreciat doar Regele Unirii ci și adversarii săi politici. În fond, mareșalul era singurul lider național care își permitea să-i răspundă lui Hitler cu același ton atunci când acesta ridica glasul.
Este imposibil de ignorat suferința celor care au fost deportați,
a miilor de morți și a dramelor pe care regimul antonescian le-a permis sau produs în rândul populației. Indiferent cum încearcă unii dintre cei mai pasionați susținători ai memoriei mareșalului, Antonescu a făcut și greșeli. Unele dintre ele impardonabile, cu consecințe dintre cele mai tragice.
Bune sau mai puțin onorante, faptele, evenimentele și personalitățile istoriei unui popor nu pot fi radiate cu un creion. Din păcate, guvernele românești postdecembriste nu au avut demnitatea de a se opune, astfel încât, mareșalul Ion Antonescu este în continuare condamnat și ucis în fiecare nouă zi.
Cândva, când România va fi cu adevărat liberă, suverană și independentă. Când va fi condusă de români autentici, nu de marionete ale intereselor străine, rejudecarea mareșalului Ion Antonescu se impune cu necesitate! Să nu uităm cuvintele sale: „ne-am născut aici, suntem cei dintâi așezați aici și vom pleca cei din urmă„.
Mareșalul Antonescu a fost ucis de comuniștii români la ordinul celor ruși. Iuliu Maniu și Dinu Brătianu au sfârșit, alături de mulți alți lideri liberali și țărăniști, în închisorile României. Uciși tot de comuniști. Nu și-au trădat valorile, cum nu și-au trădat țara. Nu au făcut-o nici în numele stabilității, nici ca să-și apere propria viață.
Urmașii comuniștilor nu sunt doar cei din PSD. Priviți cu atenție în interiorul PNL. În conducere sunt doar membri impuși cu forța, trecuți prin PDL sau veniți direct din fostul FSN. Mulți dintre ei, în frunte cu președintele lor, ei înșiși comuniști!
Astăzi, un analfabet funcțional și un plagiator ordinar ne cer votul pentru Parlament sau pentru Cotroceni. Doi indivizi fără morală, integritate sau coloană vertebrală. În numele stabilității (și de dragul altora) cei doi îl renegă pe Antonescu și îi sfidează pe Maniu și Brătianu.