Am votat pentru o țară fără… „hoțuri”. Declarația aparține majorității românilor care au ales, iarăși, PSD sau PNL. Cei care au votat ca Vlad Popescu să conducă sectorul V al Capitalei. Un sector fără „hoțuri” a fost lăsat moștenire unui individ al cărui discurs face dintr-„un ostaș în slujba țării” orator desăvârșit. Dacă EBa lui Băsescu a fost europarlamentar, juniorul lui Piedone era firesc să aspire măcar la primărie.
Concetățenii noștri au oferit 90% din mandatele de primar unor membri PSD sau PNL. Cine nu și-ar dori să trăiască într-un colț de rai? Unul asanat de corupție și… „hoțuri”.
Este evident că doar PSD și PNL ne pot scăpa de pelagra care amenință democrația mioritică. Peste 70% dintre români declară că țara merge într-o direcție greșită. Cu toate acestea, 9 din 10 români au votat să fie condusă administrația locală de către un membru PSD sau PNL. Decât o democrație șchioapă, care să amenințe iresponsabilitatea și indiferența noastră, mai bine o dictatură împachetată în populism și manele.
Alegerile finalizate recent au consemnat cea mai cumplită fraudă electorală din perioada post-decembristă. Atât de bine au pregătit PNL și PSD alegerile încât pot rivaliza, ca organizare, cu „alegerile libere” de după cel de-al doilea război mondial.
Veniți la putere în anul 1945, procomuniștii conduși de premierul Petru Groza s-au asigurat, prin ilegalități, că alegerile din anul următor vor fi câștigate de … ciuma roșie. Întreaga administrație a fost „epurată“, fiind instalați în funcție numai oameni dispuși să se supună planului comuniștilor de asediere a României.
Peste mai puțin de 80 de ani aceeași comuniști, discret refugiați sub siglele PSD și PNL, au transformat procesul electoral într-o comedie grotescă. Comasarea alegerilor și lista comună pentru europarlamentare a avut un scop, lipsit de echivoc: salvarea generalului Ciucă. Un colac întins generos de Marcel și pe care Nicu l-a apucat disperat, cu ambele mânuțe.
Comuniștii de ieri, liberalii de astăzi
Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 sunt considerate cea de-a treia etapă a preluării puterii de către comuniști în România. După momentele 23 august 1944, respectiv 6 martie 1945, alegerile erau prezentate ca o manifestare a voinței națiunii, ca un act de susținere politică a guvernului Petru Groza.
Cu alte cuvinte, executivul și mașinăria propagandistică comunistă țineau să legitimeze, pe o cale aparent democratică, starea de fapt existentă în administrația centrală a țării și să arate că voința națiunii este ca inclusiv legislativul românesc să fie compus din reprezentanți comuniști.
Imediat după anunțarea rezultatelor scrutinului din 19 noiembrie, PNȚ și PNL lansau un comunicat comun, în care prezentau toate abuzurile Guvernului pentru a-și asigura victoria în alegeri. De la cenzura presei, întrunirilor și cuvântului, până la redactarea registrelor de alegători, împărțirea cărților de alegător și fraudarea votului.
Între timp PNȚ a dispărut de pe scena politică, iar PNL și-a pierdut identitate după ce aproape întreaga conducere s-a subordonat foștilor comuniști.
Alianța PSD-PNL este una mai plină de comuniști decât era Blocul Partidelor Democrate (BPD), alianța electorală care forma guvernul de extremă stângă al prim-ministrului Petru Groza, în anul 1946.
O alianță (BPD) din care făceau parte, alături de comuniști, Partidul Național Liberal (Tătărăscu), Partidul Social Democrat Român, Partidul Național Țărănesc (Alexandrescu) sau Uniunea Patrioților. O alianță care era compusă din înaintașii celor care astăzi conduc România.
PSD și PNL vor rămâne în istorie pentru modul în care au organizat alegerile democratice din 9 iunie 2024. O alta etapa din programul de re/instalare a comuniștilor în România.
Ciucă și Ciolacu vor fi păstrați în cărțile de istorie drept frățiorii care au înfrânt democrația. Oricum ne încurca!
În anul 1946 comuniștii luptau să impună… soarele! Anul acesta, comuniști din PSD și PNL se străduiesc să … stingă lumina!
„După lupte intestine”, armonie și stabilitate
„So`ntâmplat un eveniment de o covârșitoare moralitatea politică și după care țara noastră de secole tânjea! So`ntâplat că după tragice lupte politice și intestine, șî pot să zâc chiar fratricide, muma noastră comună țara ne-o strâgat: ajunge fii mei, eu am nevoie de armonie! șî noi am auzit-o…”
Fragmentul este din filmul Telegrame, realizat după schița cu același nume publicată de Caragiale în octombrie 1899, în ziarul Universul. România nu era încă Mare (nici acum nu prea este), dar politicienii erau aceeași.
Marcel și Nicu ne-au propus stabilitate și armonie, dacă tot nu vrem democrație. Pentru că asta este realitatea, românii se plictisesc, suferă în democrație. Populația acestor meleaguri are vocația slugii resemnată cu plecăciunile în fața boierului.
Sindromul Stockholm descrie comportamentul unei victime răpite sau captive care, în timp, începe să își simpatizeze răpitorul. Micile semne de bunătate venite din partea răpitorului sunt amplificate, întrucât în captivitate perspectivele rezonabile sunt prin definiție limitate.
Este situația în care se află astăzi populația indigenă din România. Aia cu drept de vot. Pe ceilalți nu-i interesează. Semnele de mărinimie ale Guvernului sunt receptate drept acte de bunăvoință. Românii trăiesc permanent cu teama evadării din captivitate. Dacă revolta împotriva PSD și PNL nu reușește, iar Marcel și Nicu taie ajutoarele sociale și schemele de „sprijin pentru România”? Cu atât a fost mituit românul, cu un voucher de 250 de lei cu care să-și cumpere alimente!
Caragiale i-a anticipat pe Nicu și Marcel. Comuniștii de la 1946 le-au demonstrat că se poate. Poporul le oferă susținere. Într-o țară fără „hoțuri” tâlharii împart dreptatea!
Nicu și Marcel ne apără de… „hoțuri”
Istoria va reține gâlceava dintre PSD și PNL, după istoricele alegeri din 9 iunie 2024. O falsă schismă a monolitului de armonie și stabilitate.
Doi analfabeți funcționali țin captivă o majoritate incapabilă de reacție. Cei doi sub-mediocri sunt convinși că ar merita să fie președinte al României. Eventual pe rând. Jumătate de mandat unul, jumătate celălalt. Dacă s-a putut la Palatul Victoria de ce nu s-ar putea și la Palatul Cotroceni? La naiba, tot un palat este!
După Băsescu și Iohannis, oricine poate conduce România. Cei doi, Nicu și Marcel, fac din Simion și Șoșoacă alternative digerabile.
Nicu și Marcel demonstrează cât de irelevante sunt studiile, experiența, nivelul intelectual și cultural, realizările sau mapa profesională. În cele din urmă nici elementara cunoaștere a limbii române nu este necesară. Cine se poate hazarda să spună dacă Iohannis vorbește corect românește? Cine l-a auzit pe Iohannis vorbind? Scurtele declarații mecanice, eliberate cu frecvența și simplitatea dicției unui robot, nu pot fi considerate discurs!
Nicu și Marcel au un singur obiectiv: unul dintre ei să ocupe fotoliul de la Cotroceni. Astfel supraviețuiesc politic amândoi.
O polemică publică aruncă un aer de competiție peste cei doi. O încercare disperată prin care să convingă parte din electorat de loialitate față de doctrina partidului.
Ideea că ar fi important pentru țară să avem alegeri prezidențiale în septembrie, octombrie sau pe 30 februarie este o dezbatere sterilă purtată de dragul conversației.
Oricum nu contează! Din convingere, toți românii votează pentru o țară fără hoțuri!
Nicu și Marcel se jură că nu fură! La fel cum se jură că nu mint și nu preacurvesc.
„Se presupune că politica este cea de a doua profesie veche a lumii. Am ajuns să îmi dau seama că ea se aseamănă mult cu cea mai veche profesie a lumii” (Ronald Reagan)