Mediatizarea și impunerea cu agresivitate a sintagmei „generația de suflet” este un exemplu despre cum promovarea și publicitatea devin substitute pentru performanță sau calitate. În România, mediocritatea devine excelență doar pentru că suntem obligați să ne aliniem curentului.
Nu avem aspirații înalte, nu ne propunem să câștigăm ceva, rămânem fideli mediocrității noastre. Ne mințim cu victorii accidentale sau realizări personale. Ne identificăm și sarbatorim rezultatele individuale ale unor sportivi remarcabili.
Trăim din amintiri, excepții și campanii de publicitate.
Fotbalul românesc este oglinda fidelă a societății în care trăim. Politizare excesivă, corupție, nepotism, trafic de influență, interese oneroase…
Un individ mediocru, fără nicio performanță anterioară, primește conducerea echipei naționale doar pentru că este fiul unui alt fost antrenor. La fel cum un jucător mediocru, repudiat până și de echipe modeste, este impus titular sau căpitan al echipei naționale, doar pentru că este fiul unui jucător de legendă.
Asta este România! Priviți în jur! Fiul/fiica este „condamnat/ă” să preia cabinetul notarial sau medical al părinților, carnetul de antrenor sau pe cel de jucător excepțional, fotoliul parlamentar sau sinecuri importante în administrația centrală sau locală.
„Fiul” a ajuns instituție publică. „Fiul primarului” devine moștenitor al funcțiilor tatălui de la nivel comunal până la sectoarele Capitalei. Suntem o țară a dinastiilor pe care le-a dezvoltat democrația mioritică. Cu concursul larg și în aplauzele unei populații care alimentează inconștient astfel de situații. Românii nu sunt deranjați, doar speră că vor găsi un post cald și pentru copiii lor. Dacă îl merită sau nu… nici nu contează!
Fotbalul nu este doar un sport care are parte de mediatizare excesivă. Este parte dintr-un sistem complex care asigură populației circ. În fond, ce este atât de extraordinar să privești 22 de bărbați în chiloți care aleargă după o minge?
Generația de suflet
„V-aș ruga să o numim generația de suflet și trebuie să fie și generația de suflet a românilor. Românii să învețe să o iubească și săi învețe să pună suflet alături de ei, pentru că atunci când fac asta generația asta nu are limite” declara antrenorul Edi Iordănescu după meciul în care am înfrânt Ucraina. Unii ar spune că românii sunt rusofili sau putinști! Cine își mai permite astăzi să bată Ucraina?
„Decât” că generația de suflet are limite și ambiții mărunte. Interviul, pe care îl acorda un jucător, după victoria cu Ucraina, a fost întrerupt de colegii acestuia. Dintr-o boxă impunătoare, în stadionul din Munchen, urla la maxim Florin Salam și „În Cuba vreau s-ajung!”. Atât s-a putut!
Mare performanță sărbătorea generația de suflet, victoria în fața unei echipe a cărei țară este în război de peste doi ani de zile. Ce-i drept, România arată de parcă războiul ne răvășește țara de mult mai mulți ani.
După victoria norocoasă și accidentală (doar cei foarte exaltați nu recunosc asta) țara era în sărbătoare. Laudele și odele se revărsau generoase în mass media. Atât de puține bucurii avem încât o astfel de victorie anulează umilințele trăite zilnic.
Înfrângerea din meciul cu Belgia nu a oprit robinetul cu elogii. Asta deși, iarăși, doar norocul și portarul ne-au ferit de o înfrângere umilitoare. Ne-am obișnuit să ne bată echipele din Occident. Important este doar să limităm proporțiile scorului.
În cele din urmă, egalul din partida cu Slovacia a fost transformat în victorie. Mai contează că l-am obținut în urma unui joc șters, anost, insipid? Am câștigat o grupă în care toate echipele au terminat cu număr egal de puncte. Singura grupă din care nicio echipă nu a trecut de prima fază eliminatorie. Mare victorie! Sărbătorită în Piața Universității de câteva mii de români.
Turnesolul mediocrității și resemnării noastre
În urmă cu 3 ani, după glorioasă retragere din Afganistan, generalul Ciucă a organizat o paradă militară. Trecerea pe sub Arcul de Triumf sărbătorea o Armată obosită, prost echipată și înzestrată, dar plină de corupție și abuzuri. O Armată mai angajată în politică decât în apărarea țării. O sursă de venituri pentru bunăstarea unor corporații și a generalilor săi.
De ce, după înfrângerea în fața Olandei, fotbaliștii nu ar merita să treacă pe sub Arcul de Triumf? De ce să nu fim mândri de înfrângerile lor? De ce să nu ne bucure firimiturile și resturile de la mesele Marilor Puteri? Cum să nu fim mândri de „băieții noștri”? Generația de suflet pe care trebuie să o iubi, pentru mediocritate și manele.
Echipa Națională este hârtia de turnesol a societății noastre. Zecile de mii de români, cei din tribune sau cei ieșiți în stradă, se identifică cu generația de suflet!
Protestele împotriva corupției și abuzurilor celor care au acaparat puterea în România adună, rareori, zece mii de participanți. „Marile sindicate” n-au avut niciun protest, în ultimii 15-20 de ani, care să adune măcar jumătate din românii aflați în tribune în Germania. Generația de suflet a fost susținută, la fiecare meci, de cel puțin 25.000 de români!
Nu i-a deranjat jocul obscur, arhaic, anost și lipsit de orizont pe care l-a impus antrenorul. Nici lipsa de combativitate, talent, pregătire sau implicare a unor fotbaliști. Este echipa noastră națională și suntem obligați să o iubim. La fel cum trebuie să suportăm analfabeți funcționali ca Iohannis, Ciucă sau Ciolacu la conducerea țări.
Generația de suflet este la fel ca democrația propusă de Klaus, Nicu și Marcel. Suntem conștienți că nu va produce decât rezultate cel mult mediocre, dar ne vedem obligați să o susținem.
Odă mediocrității
Slăvim mediocritatea și îi ridicăm zilnic ode. Nu facem analize, nu evaluăm sistemic, nu ne dorim mai mult. Dacă o facem, suntem lipsiți de realism, ne umplem de penibil și ridicol. Pseudo-candidatura lui Iohannis este cel mai bun exemplu despre analfabetismul în care aruncă unii țara. Un exemplu despre cum mulți iubesc trădarea, dar foarte puțini se asociază cu trădătorii.
Ne lăudăm cu „creșterea economică negativă” și prosperitatea cifrelor care sărăcesc poporul. Nu căutăm niciodată vinovați pentru eșecuri. Responsabilitatea înfrângerilor este distribuită uniform sau îngropată sub praful unor investigații „in rem”. Promovăm în funcții importante sau de reprezentare mediocrități și nulități incapabile să-și depășească nivelul sau condiția.
În urmă cu câteva săptămâni generația de suflet smulgea un egal curajos puternicei reprezentative a Principatului Liechtenstein. O țară cu o populație cât a municipiului Tecuci. Căpitan al echipei noastre era desemnat, fără nicio logică sau argument, fiul lui Gheorghe Hagi.
În urmă cu 8 ani, tot la un turneu final, pierdeam în fața Albaniei. O țară cu o populația mai mică decât cea a Bucureștilor. Antrenor era un alt Iordănescu, „tata Puiu”, iar în teren jucători ai generației de suflet.
Nimic nu este întâmplător. Nu ne-am obișnuit cu înfrângerile doar pentru că ceilalți sunt mai buni, cât obligați de mediocritatea, obscuritatea și limitele noastre…
Generația de suflet este despre cum refuzăm să ne depășim condiția, despre suficiența și resemnarea noastră. Fotbalul și societatea noastră sunt desprinse din gesturile cu care „tata Puiu” își pupa disperat icoanele: anacronice, arhaice, îmbâcsite…
În România construim o democrație medievală. Una în care boierii sunt aleși de un popor care ulterior se resemnează să fie exploatat, umilit și insultat de niște nulități și impostori.
După „decenii de împliniri mărețe” educăm generații de suflet!