Plagiatul va continua să controleze România. Titlurile obținute fraudulos, de cei care și-au cumpărat diplomele, vor continua să infecteze mediul academic. Sunt foarte mulți bani și rețele de interese atât de extinse încât cele câteva plagiate prezentate publicului sunt doar picături într-un ocean.
Problema reală nici nu mai este despre cine și-a plagiat lucrarea de doctorat, ci mai degrabă despre cine NU a făcut-o.
Fostul ministru de interne, Ioan Rus, oferea o scuză penibilă, după ce au apărut primele informații privind plagiatul lui Victor Ponta. „De vreo două mii și ceva de ani, de la Aristotel și Platon, toți cei care au scris teze de doctorat pe filosofie, pe politică, pe științe sociale, toți au plagiat.”
Dacă sunt întrebați, toți acești șarlatani vor avea aceeași scuză: „cărțile, din cărți se fac”. Este cea mai clară dovadă a faptului că nu au înțeles nimic. Pentru ei diplomele nu valorează mai mult decât hârtia pe care sunt tipărite. De la plagiatorii confirmați la aspiranții care le calcă pe urme, analfabetismul intelectual este însoțit de cel moral.
Obținerea titlului de „doctor”, în orice domeniu, presupune abilități specifice muncii de cercetare, un bogat bagaj de cunoștințe de specialitate și multă inteligență creativă. O teză de doctorat trebuie să propună judecăți de valoare originale, din înțelepciunea cărora se vor hrăni generații viitoare de studenți sau specialiști. Un pachet complex de factori care se situează foarte departe de posibilitățile reale ale unor cetățeni totuși mediocri, însă deciși să se pricopsească.
Ne-am obișnuit să constatăm sau condamnăm doar plagiatul, furtul intelectual din creațiile altora. O compunere, altfel mediocră și pentru un elev din ciclul gimnazial, primește recunoaștere, onoruri și se califică drept „lucrare de doctorat originală”. Doar pentru că autorul a citat corect sursele și a înșirat insolit cuvintele în propoziții.
Eroii-plagiatori din fruntea Guvernului
Statul român plătește, anual, peste 15 mil. euro pentru sporurile de doctorat. Senin și fără remușcare. Majoritatea acestor „doctori” nu desfășoară activitate în domeniul tezei. Cei mai mulți nu au avut activitate științifică anterior sau ulterior obținerii titlului academic. Plătim, dintr-un buget tot mai sufocat, diplome nu performanță, profesionalism sau efort intelectual.
Avem mai mulți doctori decât militari activi are Armata României. Din anul 1990, până în ianuarie 2024, au fost obținute peste 85.000 de doctorate.
„Nu văd un T-zero pe problema plagiatelor. Nu văd nici posibilitatea reală a verificării tuturor tezelor… Cazurile trebuie tratate transparent și cu celeritate, nu trebuie ascunse sub preș.” Afirma Daniel David, rectorul Universității „Babeș Bolyai” în urmă cu un an (aici).
Fostul ministru al educației, Sorin Cîmpeanu, ajuns și el în insectarul cu plagiatori, a avansat ideea unui moment „T-zero”. Să fie amnistiate toate diplomele și titlurile furate, iar hoții să culeagă pe mai departe roadele fraudelor. Directiva „toleranță zero” față de plagiat, impusă de Klaus Iohannis, s-a perimat după ce în spațiul public au apărut acuzații legate de liberalii Ciucă și Bode.
Nicolae Ciucă este al treilea premier implicat într-un scandal de plagiat. Jurnalista Emilia Șercan a dezvăluit, într-un articol publicat în urmă cu doi ani (detalii aici), că generalul în rezervă a plagiat în lucrarea de doctorat. În timp ce Victor Ponta și-a pierdut definitiv titlul de doctor în drept, Mihai Tudose a încercat să renunțe la acesta, însă a pierdut în instanță.
La fel ca în cazul lui Ponta, Ciucă a angajat instituțiile statului pentru a-și proteja plagiatul. Parchetul General, Instanțele, Ministerul Educației sau Ministerul Apărării au fost instituțiile care au blocat orice încercare de aflare a adevărului. Acestora li s-a adăugat presa aservită și plătită din banii partidelor. Plagiatul lui Ciucă este mai bine păzit decât granițele României.
Nici plagiatul nu mai este ce era cândva
În România plagiatul nu provoacă mari daune. Românii ocrotesc furtul și glorifică hoțul. Avem nostalgia haiducilor. Trăim cu convingerea că cei care fură din bugetul comun nu sunt hoți, sunt eroi. Hoția este atât de adânc săpată în ADN-ul nostru colectiv încât am rafinat până și proverbele. Așa am ajuns „să ne furăm singuri căciula”.
Jurnalista Emilia Șercan a adus în atenție numeroși plagiatori. Unii dintre ei în funcții publice înalte, alții figuri „ilustre” din mediul academic.
În ultima perioadă, însă subiectul pierde tot mai mult din interes și audiență. Se pare că românii manifestă o nepăsare evidentă față de plagiat. Unii sunt complici, alții indiferenți, cei mai mulți nu înțeleg de ce atâta zarvă pentru niște diplome.
Este și rezultatul complicității prin care presa ascunde sau ignoră acuzațiile de plagiat. Cazul generalului Ciucă este relevant. În niciuna din emisiunile la care a fost invitat nu a fost întrebat despre teza de doctorat. Nu dacă a fost verificată sau dacă au fost eliminate acuzațiile de plagiat. NU. Să-l întrebe dacă există și de ce nu o face publică.
Este frustrant ca după zeci de ore de documentare și investigații să constați reacția lipsită de interes a majorității. Emilia Șercan a primit mai multe amenințări decât recunoaștere pentru munca depusă. Nu este ușor să fii hărțuit de instituții ale statului, mai ales când acestea ar trebui să te protejeze.
Este confidențială cercetarea plagiatelor?
O altă vulnerabilitate a Emiliei Șercan este modul discreționar în care își alege „victimele”. Are un algoritm sau vreo preferință politică? Majoritatea plagiatorilor dovediți sunt membri ai PSD sau indivizi care deranjau echilibrul scenei politice.
Cruciada jurnalistei împotriva Școlii Doctorale a Ministerului de Interne nu a fost urmată de una similară împotriva celor trei școli doctorale pe care le are Ministerul Apărării. Deși ea însăși a demonstrat că, cel puțin la UNAp, au fost multe teze plagiate.
Pentru a nu fi suspectați că fac jocurile unor anumite persoane, aripi din partide sau servicii secrete, jurnaliști ca Șercan ar trebui să expună public criteriile folosite în selectarea politicienilor aflați sub lupă. Mai mult, ar trebui să comunice și cazurile (foarte puține, probabil) în care tezele s-au dovedit originale.
Ultima țintă a jurnalistei de „investigații doctorale” este Mircea Geoană. „Mihaela, dragostea mea” este de aproape cinci ani adjunctul secretarului general NATO. O funcție obținută pe „persoană fizică”, fără nicio legătură sau susținere oficială a României.
Deși măsurat constant în sondaje, Geoană încă nu și-a declarat public intenția de a candida la președinția României. Ce impuls interior i-a îndrumat doamnei Șercan pașii către teza de doctorat a fostului președinte PSD?
De ce atâta secretomanie în ce privește persoanele a căror lucrări trezesc suspiciuni? În anumite situații, „acuzatul” poate și-ar dori să pună voluntar teza la dispoziția publicului.
Plagiatul „o greșeală, fără intenție”
Emilia Șercan manifestă o tendință tot mai vizibilă către victimizare. Confruntarea publică pe care a avut-o recent cu Adrian Cioroianu, generată de temperatura din sălile de lectură ale Bibliotecii Naționale a readus-o în atenția publicului …pentru motive mai puțin profesionale.
În loc de concluzie: Poți rămâne cu „onoarea nepătată” doar pentru că nu a avut încă timp sau chef nimeni să-ți studieze lucrarea de doctorat. În Occident, unii politicieni chiar avansează în carieră după un plagiat dovedit. Cum ar fi cazul Ursulei von der Leyen, a cărei lucrare a fost copiată în proporție de 40%. „Din greșeală, fără intenție”, după cum au pretins așa-zișii anchetatori.
Efortul expunerii publice a impostorilor trebuie apreciat și recunoscut. Pentru a avea, însă impact ar trebui însoțit de transparență, onestitate și, mai ales, soluții. Altfel, în economia hoțiilor și minciunilor pe care le produc zilnic politicienii, plagiatul riscă să devină banal, iar discuția despre el plictisitoare.