Tăcerea dintre două lumi – sau cum să nu participi la carnavalul prostiei
Șase luni am tăcut. Nu de rușine, ci de igienă.
Când vezi cum scena publică s-a transformat într-o combinație de bâlci, circ ambulant și teleșcoală pentru adulți fără atenție, cel mai sănătos lucru e să te retragi puțin. Să aerisești mintea.
„Politica Apocalipsei” s-a născut dintr-un refuz — refuzul de a sta la masă cu minciuna.
Dar, la un moment dat, devine clar că nu e suficient să arăți spre mocirlă; trebuie să construiești ceva mai bun lângă ea.
De aceea, de astăzi, intrăm în etapa: Democrația pentru Toți.
Nu e un „rebranding”. E o mutație. Un upgrade moral într-o societate în care morala e tratată ca virus informatic.
Anularea alegerilor – când democrația devine deranjantă și se bagă la sertar
A fost un moment istoric: pentru prima dată, într-o țară care simulează democrația, cineva a anulat niște alegeri fără să roșească.
N-au tremurat glasuri, n-au apărut mustrări. Doar o conferință de presă ternă, rostogolită cu aerul acela demn de funcționar plictisit care te anunță că „nu se poate, reveniți mâine”.
Ni s-a explicat doct, robotic, că a fost „responsabil”, „necesar”, „pentru stabilitatea țării”.
Traducere: Democrația încurca. Poporul era o variabilă nedorită. Mai bine îl amânăm.
Cu o eleganță birocratică sinistră, clasa politică a dat cea mai mare palmă democrației de după ’89.
Și culmea? A făcut-o zâmbind.
Când scoți votul din priză și nu crapă pereții, îți dai seama cât de amorțită e națiunea.
Criza? Da, dar doar pentru prostime. Sus e totul bine, merci.
Guvernanții repetă aceleași trei cuvinte ca un papagal instruit: „reformă”, „austeritate”, „responsabilitate”.
De câte ori auzi trio-ul ăsta, pregătește portofelul — ești următorul.
Reforma lor nu atinge corupția, dar atinge salariile mici.
Austeritatea lor nu taie din privilegii, ci din mâncarea bătrânilor.
Responsabilitatea lor nu se aplică celor care au produs dezastrul, ci celor care îl plătesc.
România reușește performanța rară de a transforma o criză financiară obișnuită într-o criză economică complet nouă, marca noastră.
Nu din ghinion, ci din prostie, obediență și un tupeu administrativ care sfidează fizica.
Partidele – de la instituții publice la cluburi private cu acces pe pile
Haideți să fim sinceri: democrația fără partide nu există.
Dar cea cu partidele actuale există doar teoretic, în manuale prăfuite sau la televizor în campanie.
„Politica e o meserie”, ni se spune. Da, o meserie ca șamponatul covoarelor: profitabilă, repetitivă, fără pregătire specială și plină de legături dubioase.
Partidele au trecut de mult de la „reprezentare publică” la afaceri private cu tentă decorativă națională. Nu mai concurează pentru idei, ci pentru contracte. Nu mai propun soluții, ci numiri. Iar poporul e ținut în viață doar ca decor electoral, scos la plimbare din patru în patru ani, apoi băgat înapoi în debara.
Pe scurt: democrația românească arată ca un spectacol prost regizat, în care spectatorii știu că piesa e jalnică, actorii știu că publicul s-a prins, dar toți continuă fiindcă așa scrie în program.
Lecția agorei – sau cum să inventezi democrația fără Internet, când azi nu reușim nici cu el
Anticii n-aveau algoritmi, telefoane inteligente sau influenceri morali cu ochii pe like-uri.
Dar aveau ceva infinit mai valoros: discernământul — acest organ social dispărut la majoritatea politicienilor moderni.
În agora, fiecare om era responsabil.
Astăzi, fiecare om e pasat: „Vorbim cu instituția.” „Așteptăm comisia.” „Ne spune expertul.” Evident, ne salvează mereu câte un „specialist providențial”. Dacă nu de la dezastru, ci doar cât să nu murim proști. Ni se întâmplă instituționalizat, programatic…
Politica nu ar trebui să fie o profesie. Ar trebui să fie un serviciu temporar, pe modelul „ai venit, ai servit, ai plecat”.
Doar că, în România, mandatele se lipesc de scaun ca muștarul de costiță — persistent, unsuros și imposibil de îndepărtat.
Partea bună?
Tehnologia ne dă, în sfârșit, ocazia să reinventăm agora: Putem vota. Putem verifica. Putem controla cât de adânc își bagă statul mâna în buzunarul nostru. Și, teoretic, am putea revoca.
Spun „teoretic” pentru că numai cuvântul revocare le provoacă politicienilor migrene.
E ca lumina pentru lilieci: utilă societății, fatală pentru ei.
Democrația pentru Toți înseamnă să ne întoarcem la idee, nu la decor.
La responsabilitate, nu la ritual.
Despre adevăr – elefantul din curtea clasei politice
Minciuna nu mai e un derapaj, e formation professionnel.
A făcut facultate, master, doctorat și apare zilnic în prime-time, parfumată discret, ca un eau de toilette de duzină vândut la suprapreț. Iar diplomele lor „obținute afară” sunt ca vinurile proaste cu etichetă franceză: strălucitoare, scumpe și… greu de băut.
Azi, să minți nu e scandalos — e très stratégique. A devenit parte din „narativă”, „abordare”, „mesagerie calibrată”.
Clasa politică și-a transformat comunicarea într-un fel de cabaret de PR, unde promisiunile se numesc „mesaje”, minciunile „narative”, iar gafele sunt „percepții eronate ale publicului”.
În asemenea context, adevărul e indecent. Deranjează. E prea brut, prea necosmetizat, exact ca un vin sec servit cu aciditate la masă cu oameni obișnuiți cu dulceag.
În curtea clasei politice, adevărul e un elefant în sufragerie. Un elefant care le calcă pe coadă delicatele sensibilités politice.
Totuși, oricât ar încerca să-l ascundă după perdele scumpe aduse din Occident, adevărul rămâne singura valută reală în viața publică. Restul — mise-en-scène. Bani de monopol aruncați în aer.
Iar adevărul e singurul lucru pe care poporul îl poate cere sans gêne, fără să-și ceară scuze.
Eminescu, etern și incomod critic al snobismului politic românesc
Obediența actualei puteri față de anumite cancelarii nu e un fenomen recent. Are rădăcini vechi, atât de vechi încât Eminescu le-a descris impecabil: „Ai noștri tineri la Paris învață/ La gât cravatei cum se leagă nodul…”,
iar astăzi vin și aburesc norodul.
„Cravata” contemporană o regăsim în „consultanța externă”, „directivele”, „alinierea strategică” sau… „independența solidară” — formulări atât de savante încât nici cei care le rostesc nu par să înțeleagă ce înseamnă.
Aceeași plecăciune, alt vocabular. Aceeași imitație, altă garderobă. Aceeași incapacitate de a gândi cu propriul cap.
Democrația nu se face în limbi străine. Nu se importă. Nu se recită cu accent occidental, oriental sau intergalactic. Se construiește cu și pentru oamenii de aici, nu pentru aplauzele altora.
Nu ne lăsăm amăgiți de șampania fără gust, oricât de strălucitoare i-ar fi eticheta.
După cum nu vom accepta vreodată să fim înecați în aburii unei vodci aspre, turnată pe sub masă.
La masa noastră stau doar cei care respectă oamenii și înțeleg că democrația nu e privilegiu, ci drept egal.
Presa – de la rottweiler la bichon parizian
Presa ar fi trebuit să fie câinele de pază al democrației.
Astăzi, mare parte din ea a devenit un bichon parizian: frumos coafat, parfumat, cu fundiță, tot timpul la picioarele stăpânului.
Cândva, jurnaliștii mușcau din putere. Astăzi, mulți ling… sponsorizări.
Talk-show-urile au devenit saloane elegante în care puterea e tratată ca o doamnă sensibilă: „nu ridicați tonul”, „nu deranjați invitatul”, „nu punem întrebări dure, voyons, nu suntem barbari”.
Sigur, mai există și insule de presă onestă — mici, izolate, exact ca niște bistrouri autentice într-un oraș dominat de fast-food politic.
Dar oceanul obedienței e atât de mare încât riscă să înghită tot. Iar acolo unde presa tace sau se gudură, puterea visează frumos la mandate fără sfârșit.
Ce poate fi mai periculos decât un politician liniștit? Poate doar unul aplaudat. Sau, și mai rău, unul aplaudat la comandă.
Democrația pentru Toți – începutul unei reconstrucții
Nu mai putem trăi într-o țară unde politica a devenit un fel de salon privat, cu acces restricționat pe bază de pedigree și obediență externă.
N-avem nevoie de o democrație de tip salon parisien, unde câțiva se prefață între ei, cu aer superior, că „știu mai bine” ce trebuie să facă poporul.
România are nevoie de o democrație pentru majoritate, nu pentru o pseudo-elită cu pretenții de grandeur și reflexe de castă.
O democrație care nu stă cu privirea întoarsă către Paris, Bruxelles sau alte capitale, așteptând confirmare pentru fiecare respirație politică.
Democrația pentru Toți înseamnă ceva simplu și profund: politica nu e proprietate privată, nici colonie intelectuală a altora.
Nu vrem să distrugem partidele — vrem doar să le aducem aminte că nu sunt cluburi de șampanie cu fonduri publice. Și că încrederea nu se câștigă cu bonjour, merci și vorbe frumoase, ci cu muncă, transparență și responsabilitate.
Când am început „Politica Apocalipsei”, credeam că trebuie doar să arătăm spre rău.
Astăzi știm că asta nu mai ajunge.
Nu putem reconstrui o democrație pe jumătate adormită, pe jumătate obedientă și pe deplin indiferentă la oameni, care se uită mereu în jos sau peste graniță, dar niciodată către propriul popor.
Democrația pentru Toți
începe aici: cu o privire dreaptă, un cuvânt clar, și o coloană vertebrală care nu se îndoaie la prima remarque venită „de sus”.
Adevărul nu e franțuzism, nici strategie, nici parfum scump.
E doar adevăr.
Și, ca orice vin bun, cu cât e mai autentic, cu atât înțeapă mai tare pe cei neobișnuiți cu el.
Și, ca să încheiem în stil:
„Pentru ca răul să aibă succes, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.”
Edmund Burke
(sau cum ar spune francezul elegant: «c’est tout». Restul e diplomație ieftină.)