Dacă protecția mediului ar fi un sport olimpic, România ar fi delegația care vine cu treningul nou, branduit frumos, dar uită să aducă sportivii. Asta nu o împiedică, firește, să dea declarații ferme despre „angajamente climatice”. Are chiar seriozitatea cu care un hamster ține un discurs despre explorarea spațiului.
Ultima reprezentație a delegației României la COP30 ar merita proiectată în școlile de actorie. La secțiunea „interpretare dramatică în limbi străine cu expresivitate instituțională”. Reprezentanta oficială a statului a livrat un discurs impecabil. Ton perfect. Accent impecabil. Înțelesurile… în vacanță.
Dacă închizi ochii ai impresia că vorbește cineva dintr-o țară care își protejează pădurile, controlează deșeurile și înțelege ce înseamnă un ecosistem funcțional. Dacă îi deschizi, îți amintești că e România.
Potrivit prezentării oficiale, România este o bijuterie verde, o țară în care autoritățile se trezesc dimineața, își beau cafeaua privind răsăritul peste ariile protejate și șoptesc în vânt: „Astăzi protejăm biodiversitatea, draga mea.”
În realitate, ariile protejate sunt tratate ca niște puzzle-uri la care mai poți scoate câte o piesă dacă ai nevoie de o autostradă, un drum forestier, un proiect european sau pur și simplu de „dezvoltare”.
Suntem campionii infringementurilor pe mediu, dar ținem prelegeri la conferințe internaționale cu aplombul cu care un elev corigent explică mecanica cuantică.
Războinica mediului din Carpați
Ministra mediului a vorbit despre „reziliența comunității” cu aceeași naturalețe cu care ai cere la cofetărie „trei savarine și o strategie climatică”. Ascultând-o puteai jura că știe despre ce cuvântează și chiar este specialistă în protecția mediului înconjurător. „Decât” că anterior primirii sinecurii s-a specializat doar în colectarea selectivă a funcțiilor politice.
Dacă ar veni un extraterestru și ar asculta doar ce spunem la conferințe, ar crede că România este lider regional în protecția mediului. Cu centre de excelență, planuri pe termen lung și un stat care știe ce face. Noroc că extratereștrii nu respiră aerul de la gropile de gunoi ale Capitalei — altfel ar închide contactul.
De fapt, România este o adevărată definiție a noțiunii de rezilientă: viața ne-a antrenat. Natura ne-a lovit, instituțiile au lipsit, iar oamenii au făcut ce știu mai bine — s-au descurcat.
Păduri tăiate ilegal, inundații „surpriză”, alunecări de teren tratate ca o loterie geologică… Suntem o țară atât de adaptată la dezastre încât am putea exporta know-how la ONU: „Cum să supraviețuiești când statul nu te ajută”.
Gropile de gunoi ale Bucureștiului — safari olfactiv
Dacă mirosurile pestilențiale ar avea ghiduri turistice, Bucureștiul ar avea un capitol întreg.
Gropile de gunoi de la marginea orașului sunt mai stabile decât unele guverne. Ard când vor, fumegă artistic, dezvoltă aromele la soare și întorc noaptea spre oraș o adiere care poate topi vopseaua de pe balcoane.
Bucureștiul și Ilfovul respiră aerul promisiunilor ecologice. În timp ce autoritățile reușesc performanța rară de a nu ști nici cât gunoi intră zilnic în singura groapă funcțională. Probabil pentru că adevărul miroase mai tare decât deșeurile.
Iar țintele europene de 55% reciclare sunt tratate de responsabilii de mediu ca niște basme cu zâne: frumoase, dar perfect inutile într-o țară care abia falsifică cu entuziasm un glorios 5%. În final, milioane de tone de gunoi curg vesele spre Vidra. Depozitul a fost transformat într-un adevărat El Dorado al „mafiei deșeurilor”. Iar administrația, locală și centrală, pare să recicleze doar scuze, nu și mizeria.
Cu toate acestea, vocea oficială a României urcă pe scena COP30 și vorbește despre leadership climatic global. Vajnica luptătoare cu schimbările climatice, pe care le ia în serios, este o opozantă înverșunată a aerului curat în Capitală. În schimb, este mare suporter al ipocriziei și demagogiei instituționale.
Imaginea este poetică: Bucureștiul respiră fum; delegația respiră ambiție.
Un contrast demn de un manual de satiră.
Ei cu specialiștii, noi cu generalii
Puțini știu, dar România a avut cândva o ocazie rară, aproape exotică: să fie lider de domeniu în NATO pentru domeniul protecția mediului. Da, NATO. Alianța militară. Locul unde statele își trimit generalii să discute strategii, nu să ude ghivecele.
Ei bine, România ar fi putut coordona un domeniu esențial, modern și respectat. Parte din conceptul de dezvoltare durabilă, cu resurse alocate și sprijin politic real. Am fi putut fi pionieri. Am fi putut fi inovatori. Am fi putut, pentru un scurt moment, să nu fim în urmă.
Dar, cu o tradiție istorică impecabilă, am procedat exact ca la orice șansă mare: am pierdut-o cu eleganță. Mai mult au îngropat-o invidia și neputința unora.
Proiectul, în loc să fie consolidat, susținut și profesionalizat, a fost trecut printr-un proces specific administrației românești. A fost devalorizat, sabotat și, în final, îngropat. Cu toate onorurile unui dosar clasat pe motiv de „nu ne trebuie nouă așa ceva”
În cele din urmă România a ales să fie observator interesat, dar neimplicat, la fel ca un copil care privește prin gard la alți copii jucând fotbal, dar refuză să intre pe teren.
Astăzi, cei care au „administrat” proiectul cu delicatețea cu care ai scăpa o vază de porțelan pe beton poartă grade mari. Generali plini de importanță participă la grupuri de lucru unde aliații trimit specialiști. Nu doar mult mai tineri, dar și mult mai educați în domeniu.
Imaginea este fabuloasă: o masă rotundă, de-o parte oameni tehnici, pragmatici, de cealaltă parte reprezentantul instituției românești, îmbrăcat impecabil, cu un dosar relativ subțire și cu o certitudine neclintită în privire — că e suficient să fii prezent pentru a fi relevant.
România reușește din nou performanța rară de a transforma un potențial succes într-un moment de tradițională sabotare a propriilor interese.
Este exact genul de situație care explică, fără fraze lungi, de ce noi ne pricepem mai bine la discursuri despre protecția mediului decât la protecția mediului în sine.
România protejează mediul
în același fel în care un copil protejează ciocolata: o ascunde bine, vorbește frumos despre ea, o laudă în public… și o face praf când nu se uită nimeni.
Suntem o țară care a învățat să performeze perfect imaginea protecției mediului, dar nu actul în sine.
Un stat care confundă lumina reflectoarelor cu lumina competenței.
Un sistem care poate ucide orice proiect valoros, dar nu poate gestiona o groapă de gunoi.
Și o administrație care ajunge la conferințe internaționale cu încrederea unui maestru și pregătirea unui figurant.
În final, România protejează mediul așa cum își păzește unii cetățeni balcoanele:
declarativ, cu pasiune, dar fără să pună vreodată mâna pe mătură.