De aproape patru ani, România nu mai pare guvernată de politicieni, ci de un document tehnocratic devenit imuabil: Planul Național de Redresare și Reziliență/ PNRR.
În discursul public, în conferințe de presă, în ședințele de Guvern și în justificarea oricărei măsuri controversate, PNRR a devenit un fel de „text sacru”, invocat obsesiv pentru a explica fie o reformă nepopulară, fie o amânare, fie o tăiere bugetară.
România a ajuns să fie administrată nu în funcție de prioritățile reale ale societății, ci în funcție de jaloane, condiționalități, borne, grafice și documente anexate — un abecedar birocratic care a înlocuit actul de guvernare.
Aparent, vorbim despre un plan menit să genereze investiții, modernizare, digitalizare și reforme structurale. În realitate, pentru majoritatea cetățenilor, experiența concretă cu PNRR este una de austeritate, taxe mărite, presiuni bugetare și o degradare a nivelului de trai mai accentuată decât cea produsă de pandemie.
Ironic, ceea ce trebuia să fie un mecanism de relansare economică a devenit principalul motor al constrângerilor și restricțiilor.
Un plan magic, dar care nu a produs prosperitate
La nivel declarativ, PNRR a promis dezvoltare accelerată, proiecte mari de infrastructură, investiții strategice și șansa unui salt modernizator. În practică, beneficiile sunt invizibile pentru cetățeanul obișnuit. Dacă românii ar fi întrebați astăzi ce anume din viața lor s-a îmbunătățit datorită PNRR, răspunsul onest ar fi: nimic.
Autostrăzile promise se construiau oricum prin programe mai vechi. Reforma administrației rămâne un deziderat abstract. Digitalizarea este, în mare parte, un concept aspirational, în timp ce instituțiile publice cer în continuare ștampile și dosare cu șină. Or, după aproape patru ani, rezultatele palpabile sunt puține și simbolice. Dar costurile sunt enorme.
Pentru accesarea acestor fonduri — dintre care jumătate sunt împrumuturi, nu granturi — România s-a angajat la o listă lungă de reforme care au afectat direct populația: modificări fiscale, creșteri de taxe, înghețări de posturi, reduceri de cheltuieli, limitări de sporuri sau restructurări în sectorul public. Într-un cuvânt: austeritate.
Cum s-a ajuns însă ca un plan menit să aducă bani să producă, paradoxal, presiuni bugetare atât de mari încât Guvernul să fie nevoit să se împrumute masiv?
Ne-am împrumutat mai mult decât valoarea a trei PNRR-uri
În timp ce oficialii vorbeau despre „oportunitatea istorică” a fondurilor PNRR, România continua să se împrumute într-un ritm record. Împrumuturile contractate în ultimii ani depășesc deja valoarea a cel puțin trei PNRR-uri. Asta înseamnă că, pentru a accesa un pachet financiar de aproximativ 29 de miliarde de euro, am contractat datorii care depășesc 90 de miliarde de euro.
Și aici se conturează una dintre cele mai mari contradicții ale planului: pentru a beneficia de PNRR – din care aproximativ 12 miliarde de euro sunt împrumuturi, iar o parte semnificativă reprezintă contribuție națională – statul a fost forțat să contracteze datorii suplimentare și să impună măsuri fiscale severe.
Cu alte cuvinte, în loc să simțim efectul investițional al planului, am simțit efectul colateral al ajustărilor bugetare. Este o situație paradoxală: un program european destinat redresării post-pandemie a generat în România o recesiune socială.
Austeritatea – adevărata față a PNRR în România
Dacă pandemia a redus temporar mobilitatea, a afectat unele sectoare și a pus presiune pe sistemul sanitar, PNRR a produs un impact mult mai profund și durabil asupra nivelului de trai.
Pandemia nu a impus creșteri de taxe. Pandemia nu a cerut înghețări de salarii. Pandemia nu a determinat statul să reducă investițiile sau să restructureze instituții. Toate acestea au venit la pachet cu implementarea PNRR.
În logica Bruxelles-ului, reformele dure sunt un preț necesar pentru modernizare. În logica realității românești, aceste reforme s-au tradus într-o scădere bruscă a puterii de cumpărare, creșteri de prețuri și un climat general de insecuritate economică. Cetățeanul nu vede investiția în infrastructură, dar simte imediat majorarea taxelor.
Problema nu este neapărat existența unor reforme, ci absența unei strategii naționale coerente. România nu implementează reforme pentru că le consideră necesare, ci pentru că sunt cerute într-un document negociat grăbit în 2021 și menținut, rigid, ca o axiomă guvernamentală. Mai grav, acest plan nu a fost niciodată prezentat transparent publicului, iar dezbaterea democratică a lipsit.
Guvernele au delegat decizia către PNRR
O întrebare esențială este: cine mai guvernează România?
Guvernele care au ocupat Palatul Victoria în ultimii trei ani au părut mai degrabă administratori ai PNRR decât actori politici cu agendă proprie. De fiecare dată când o decizie impopulară trebuia justificată, explicația era previzibilă: „ne cere PNRR”.
Acest fenomen a creat impresia că România nu mai este condusă de Guvern sau Parlament, ci de un plan tehnocratic negociat într-o perioadă de presiune pandemică. Efectul este diminuarea responsabilității politice: dacă totul vine „de la Bruxelles”, cine mai răspunde pentru efectele interne?
Reformele nu sunt parteneriate dacă sunt percepute ca obligații exterioare. Ele devin surse de frustrare, alimentând euroscepticismul tocmai într-un moment în care România are nevoie de încredere în proiectul european. Nu Bruxelles-ul este de vină pentru toate, dar modul defectuos în care Guvernele au „ascuns” deciziile nepopulare în spatele PNRR a transformat planul într-un țap ispășitor perfect.
Un plan care trebuia ajustat, dar a devenit imuabil
PNRR nu este, în sine, un instrument rău. Este rău modul în care România l-a tratat: ca pe o dogmă, nu ca pe un plan flexibil. Ca pe o scuză, nu ca pe un instrument strategic. Ca pe un mecanism de constrângere, nu ca pe un parteneriat pentru dezvoltare. În esență, PNRR nu trebuia să fie nici panaceu, nici tratament miraculos pentru economia post-pandemie, ci doar un „supliment alimentar” destinat să completeze politicile economice și sociale pe care un stat funcțional le-ar fi construit singur pentru a depăși efectele anului pandemic.
Transformarea acestui instrument suplimentar într-o sperietoare pentru populație a fost posibilă dintr-un motiv fundamental: în România nu există, de fapt, democrația pentru toți.
Avem o democrație limitată, controlată de partide, nu o în care cetățenii pot influența marile decizii. Politicienii acționează ca reprezentanți ai intereselor de partid, nu ai electoratului.
Așa am ajuns să fim conduși de o majoritate parlamentară susținută de puțin peste 25% din totalul alegătorilor— dovada clară că democrația pentru toți este mai mult o promisiune decât o realitate. În acest vid de reprezentare, PNRR a devenit un alibi permanent și un paravan pentru incapacitatea politică de a construi un proiect economic național.
Realitatea economică din 2021 este complet diferită de cea din 2025. Inflația cumulată depășește 30%, prețurile la energie s-au schimbat radical, iar războiul din Ucraina a modificat prioritățile continentale. În orice stat matur, un plan economic multianual se ajustează. România însă a tratat PNRR ca pe un document sacrosanct, aplicat rigid, ignorând că premisele inițiale au dispărut.
Astfel, țara sacrifică stabilitatea bugetară pe termen scurt pentru a bifa jaloane cu relevanță îndoielnică pe termen lung. Guvernarea prin PNRR a devenit un scop în sine, nu un mijloc pentru dezvoltare.
Un bilanț dezamăgitor
După patru ani de implementare, bilanțul este următorul:
-
Nu avem autostrăzi noi finalizate prin PNRR.
-
Nu avem spitale regionale funcționale.
-
Nu avem digitalizare reală.
-
Nu avem reformă administrativă coerentă.
-
Nu avem creștere a nivelului de trai.
-
Avem, în schimb, datorie publică record.
-
Avem taxe mai mari și venituri reale mai mici.
România are nevoie de un nou model, nu de un nou alibi
PNRR ar fi putut fi un instrument bun, dacă ar fi fost folosit ca element complementar unei strategii naționale reale. România nu are nevoie de planuri care guvernează în locul guvernanților, ci de instituții care să funcționeze, de politici economice adaptate realității și de leadership care să își asume responsabilitatea.
În lipsa unei democrații pentru toți, nici cel mai bine scris plan nu va relansa România. Iar dacă lecția acestor ani nu este înțeleasă, următorul mare program european riscă să devină, din nou, nu o șansă, ci o constrângere mascată.