Pacea, fără garanții de securitate, ferme și oneste, nu poate fi justă sau acceptabilă.
Pacea nu poate să fie justă dacă agresorul este premiat cu onoruri și recompensat cu teritorii pentru crimele făcute. Pacea nu poate fi acceptabilă când cel atacat este umilit și obligat să capituleze în condiții impuse de interesele și cinismul altora.
În cele din urmă, pacea poate fi obținută și în urma unei capitulări, dar să nu ne mințim că este altceva decât un pact cu diavolul.
Vor curge râuri de cerneală
peste istoria unei întâlniri care a degenerat către un final… medieval. O singură idee va rămâne: dezgustătoarele imperii se prăbușesc nu doar din cauza războaielor. Când transformă pacea într-o josnică pradă de război, imperiul își pierde strălucirea și se apropie de implozie.
Departe de un deznodământ final, întâlnirea de la Casa Albă va produce efecte de lungă durată. Unele pe care nici nu le bănuim, deocamdată!
Generații de americani vor trebui să explice cum trădarea aliaților a devenit obișnuință. Așa cum s-a întâmplat cu dezastrul din Afganistan. Sau cum America își sabotează propriile valori, libertatea și democrația, așa cum le-au fost lăsate spre păstrare de George Washington.
Dacă Zelensky și poporul ucrainean doreau să capituleze, o puteau face și singuri. Nu era nevoie să se mai îndatoreze la americani. Puteau aranja o pace rusească, așa ca între frați. Dar poporul ucrainean nu a vrut asta.
SUA și UK i-au îndemnat pe ucraineni să lupte, dar doar atunci când au văzut că sunt determinați să facă asta. Deși serviciile secrete le spuseseră oficialilor ca se vor preda toți în doar câteva zile.
Poate că războiul a fost rezultatul intereselor familiei Biden, dar angajamentele sunt ale administrației SUA. Poate că Trump are dreptate când alege să nu mai sponsorizeze un carnagiu cu deznodământ previzibil, dar de ce era nevoie de reacții vulgare, pe care le regăsim la ciobanul parlamentar din Pipera?
Este adevărat,
după trei ani de război, Ucraina
trăiește drama unui paradox: luptă pentru democrație și libertate, dar s-a transformat într-o dictatură. Occidentul a construit iluzia unui președinte care ar fi imaginea fidelă a democrației. În realitate, Zelensky a subminat fundamentele democrației și instituțiile vitale existenței acesteia.
Și-a prelungit sine die mandatul, expirat în martie anul trecut, susținând că poporul nu dorește alegeri. Legea marțială este prelungită la fiecare trei luni, deși mulți politicieni europeni sugerează relaxarea acesteia. Teama domină o țară în care alegerile sunt amânate pe termen nelimitat, drepturile omului sunt erodate sistematic, iar frica dictează viața cetățenilor.
Războiul i-a oferit lui Zelensky o putere necontrolată, permițând forțelor sale de securitate să acționeze cu impunitate. În regiunile de pe linia frontului, legea marțială a dat naștere la excese ale poliției și armatei. Sub pretextul vânării colaboratorilor, forțele statului fac raiduri în locuințe, percheziționează și rețin civili în mod arbitrar.
Războiul i-a oferit lui Zelensky tot ceea ce și-a dorit vreodată: putere absolută, control asupra miliardelor din ajutorul extern și ovații din partea lumii.
Astăzi, Zelensky și cercul său intim au consolidat un control aproape total asupra statului. Pot manipula alegerile, suprima disidența și închide pe oricine doresc. Presa independentă este oficial interzisă pe posturile de televiziune și radio, în timp ce activiștii opoziției sunt amenințați cu arestarea.
Altfel, era evident că Ucraina, epuizată de toate resursele, nu poate rezista unui război de uzură prelungit. Un război care a afectat economic și social Europa mai mult decât au estimat cei mai pesimiști analiști. Continuarea războiului nu va duce la victorie, ci la prăbușirea țării.
Degradarea nivelului de trai, fracturile sociale sau autismul clasei politice sunt doar unele dintre motivele pentru care popoarele vor să se vorbească mai mult despre pace și nu despre interese obscure sau calcule meschine. Din păcate, liderii noștri pare că doresc mai mult războiul.
Ambuscada de la Casa Albă
a produs satisfacții în egală măsură în care a provocat dezamăgiri. În funcție de cât de mult dorește pacea sau războiul fiecare.
Înainte de a salva (sau nu) Ucraina, Statele Unite au datoria de a se salva ele însele de la umilința la care sunt supuse de către cei care distrug narativul american despre libertate și democrație. Pentru că, deși contradictoriu în practică, el va rămâne atractiv ca aspirație.
Măcar atât nu ar trebui să demoleze administrația Trump, visul american. Ar fi de datoria alegătorilor să accepte distrugerea realității așa cum și-au dorit-o, dar măcar să salveze visul, iluzia că America ar mai fi o mare națiune!
Ucraina și liderii ei trebuie să demonstreze că doresc pacea mai mult decât războiul. Poate că este banal, dar un Zelensky în costum și cravată ar fi fost un semnal mai puternic decât unul pregătit de luptă. În fond, președintele ucrainean nu a tras niciun cartuș, de unde apetența pentru echipamentul „combat”?
Este un adevăr dureros, dar situația Ucrainei nu lasă mult spațiu pentru negocieri. Este un deznodământ pe care ar fi trebuit să-l intuiască cei care astăzi continuă să le alimenteze, iresponsabil, opțiunea pentru război.
Este o nebunie ce face Europa! Mai mult de 9-12 luni nu poate susține singură efortul Ucrainei. Sfârșitul va fi același. Demența liderilor europeni nu face decât să împovăreze și mai mult pacea.
Rusia va cuceri alte teritorii în interiorul Ucrainei. Numărul morților și al victimelor va continua să crească. Reconstrucția devine tot mai costisitoare. Popoarele Europei vor fi tot mai pauperizate. Fractura dintre liderii actuali și cetățeni va fi tot mai mare. O crevasă imensă pe care vor dori să o acopere prin manipulare, violarea democrației și alunecarea tot mai gravă către dictatură.
În contextul actual,
este clar că România a devenit un câmp de luptă între marile puteri, SUA și Rusia, dar și între acestea și Uniunea Europeană. Dintr-o dată, alegerile din România nu mai sunt doar ale românilor, ci reprezintă o miză uriașă și în disputa dintre puteri. Votul nostru s-a instrumentalizat, s-a transformat într-un vehicul politic al jocului strategic extern.
Astfel, când vom merge la urne în luna mai, vom alege nu numai viitorul Președinte al României, dar și satelitul cărei puteri vom fi. Asta dacă nu vom fi „arondați” direct, fără sa fim întrebați, așa cum s-a mai întâmplat în istorie.
Dramatic pentru noi este că statul român pare mai nepregătit ca niciodată.
Ce este absolut de neînțeles și de neacceptat, mai ales într-un asemenea context extrem de volatil, este modul iresponsabil în care autoritățile de la București înțeleg să se raporteze crizelor externe.
Circul mediatic prin care Georgescu a fost cules de pe stradă a fost o gafă imensă. Muniție nesperată pentru un individ care devine astfel martir prin incompetența statului român.
Anularea alegerilor a fost o crimă, o moarte a democrației. Dacă cei care au înfăptuit-o susțin că erau în legitimă apărare, că „asasinatul a fost legal”, atunci trebuie să probeze. Altfel, cresc legiunile de georgiști și cohortele de simpatizanți! „Cineva” trebuie reținut responsabil.
Este clar că „cineva”
a fost suficient de incompetent cât să permită aruncarea României într-un haos greu de ignorat.
„Acoperiții” au fost prinși descoperiți. Cei care controlează narativul serviciilor speciale s-au dovedit o adunătură de patrioți închipuiți. Cei care folosesc patria a priori doar ca să-și apere privilegiile, dar care, de fapt, se scufundă sub greutatea propriei aroganțe și incompetențe sunt principalii vinovați.
După modelul registrului agresorilor sexuali, păcat că nu există și un registru al violatorilor Constituției României și al legilor ei. Mulți judecători, procurori, generali și securiști speciali ar trebui să aibă numele înscris în el. Să explice nepoților și copiilor cât „bine” au făcut ei României de banii pe care îi primesc ca salarii și pensii. Dacă nu răspund administrativ și material, măcar să răspundă moral pentru halul în care arată statul român astăzi, inclusiv din cauza lor.
Aproape toți candidații noștri sunt fie pro european, pro rus sau pro american, dar nici unul autentic pro român. Campaniile de dezinformare rusești nu inventează probleme, ci doar le exacerbează strategic pe cele existente. Americanii în schimb folosesc subiectele generate de corupție și de statul de drept ca pârghii de influență și prin intermediul lor ajung sa creeze dependențe și loialități.
Drama României contemporane nu este dată de existența acestor presiuni externe, ele sunt inevitabile pentru orice țară așezată geostrategic. În cazul nostru, prin ieșirea la Marea Neagră. Modul în care presiunile externe interacționează cu slăbiciunile interne, prin care se creează un cerc vicios, este extrem de păgubos pentru România.
Vulnerabilitățile interne atrag ingerințe externe, care adâncesc diviziunile interne. Acestea, la rândul lor, slăbesc capacitatea României de a-și apăra interesele, slăbiciune care accentuează dependența de alte state. Este cumplit modul în care România s-a prins singură într-o astfel de menghină. Într-o dinamică în care fiecare dimensiune a unei crize o alimentează pe cealaltă.
În aceste momente se vede cel mai clar răul făcut României
de politicieni corupți și incompetenți, de votanți nepregătiți, inculți politic și civic. Needucați care nu înțeleg ce trăiesc și oficiali care s-au bucurat de toate privilegiile și onorurile României, dar care s-ar putea să nu mai aibă ce moștenire să lase copiilor și nepoților.
Calitatea execrabilă, umană și profesională, a clasei noastre politice ne-a adus o profundă inconsistență strategică. O lipsă de viziune coerentă de țară care să depășească ciclurile electorale și interesele de partid. Șmenul, șpaga și șperțul au fost ocupațiile de bază ale politicienilor, în timp ce instituțiile statului au funcționat doar ca fațade „democratice”, vulnerabile la capturare și la instrumentalizare.
Cultura politica a fost mereu una clientelară, loialitatea a primat asupra competenței, iar de-aici s-a dezvoltat „sindromul periferiei”. Mentalitatea care acceptă că deciziile importante se iau în alte capitale, nu la București, diminuând responsabilitatea leadership-ului românesc.
Putem lesne observa cât de divizată este România în tabere antagonice. Tabere care privesc orice problemă doar prin lentila unor loialități, nicidecum prin analiză rațională. Pare că la București nu gândește nimeni și pare că majoritatea elitelor politice sunt fie incapabile, fie nu doresc să construiască un proiect național autentic, preferând să-și legitimeze puterea prin aliniere externă.
Nouă nici măcar nu ne este clar dacă dorim război sau ne place pacea! Un lider total conjunctural (Bolojan) ia astăzi decizii care vor afecta profund generațiile viitoare. Un președinte interimar care nu are în spate sprijin național. Unul care este doar reprezentantul unui partid votat de 5% din populația României.
Bolojan apără interesele Ucrainei. Pe ale României cine le apără? Prinși între autocrația occidentală și dictatura rusească, cine mai are grijă de pacea României?
Pacea, indiferent cât de strâmbă ar fi, este mai bună decât războiul. Ce doresc Bolojan, Ciolacu și clica lor de „pro-europeni”?