După votul din Senatul SUA, și cel din UE, se pare că agonia Ucrainei se prelungește cu încă… 100 mld. dolari. Mai rămâne să aprobe și Congresul SUA, controlat de republicani. Adversari ai unei noi infuzii de capital în Ucraina. Indiferent câți bani sunt dispuși să irosească, Statele Unite și aliații săi europeni se vor afla curând în fața unei alegeri în ce privește Ucraina.
Pot continua politica actuală. Una care va exacerba ostilitățile cu Rusia și va devasta Ucraina. Un scenariu din care toți ar ieși învinși. Sau pot schimba abordarea către o soluție care să propună o Ucraina prosperă, dar neutră. Una care să nu amenințe Rusia și să permită Occidentului să-și repare relațiile cu Moscova. O abordare din care toate părțile ar câștiga.
Indiferent care ne sunt sentimentele sau resentimentele, toate părțile au obligații și drepturi în relația cu Ucraina.
După destrămarea Uniunii Sovietice, în anul 1991, Ucraina a moștenit al treilea cel mai mare arsenal nuclear din lume. Cu toate acestea, a acceptat să renunțe la el. A semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară în anul 1994, obținând ulterior „asigurări” din partea marilor puteri. Statele Unite, Rusia și Regatul Unit, în cadrul Memorandumului de la Budapesta, au dat de înțeles că integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei nu vor fi afectate.
Există o teză larg răspândită conform căreia descurajarea asociată cu armele nucleare oferă automat o garanție împotriva unei agresiuni militare. Un adevăr infirmat de istorie. Au existat cazuri în care descurajarea nucleară a împiedicat escaladarea crizelor, dar conflicte și războaie limitate tot au avut loc. India și Pakistan sunt puteri nucleare, dar s-au angajat în război.
Trebuie amintit, însă, că armele nucleare pe care le dețineau ucrainenii nu au fost niciodată cu adevărat ale lor. Codurile de lansare și comanda celor 176 de rachete balistice intercontinentale și 1.240 de focoase nucleare au rămas la Moscova. Astfel, eficacitatea descurajării este relativă atunci când chiar caracterul practic al armelor este îndoielnic.
„Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”
Occidentul a uitat sau nu a realizat că imperialismul rus nu folosește decât politica tancului? Încă din anul 1993, analiștii de la Foreign Affairs și The Economist susțineau că Ucraina trebuie să-și mențină arsenalul nuclear. În caz contrar un război cu Rusia ar fi inevitabil!
Nu au fost singurii!
În cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” Samuel P. Huntigton aducea în atenție, tot în anul 1993, același arsenal nuclear:
„… o paradigmă etatistă l-a determinat pe John Mearsheimer să prezică faptul că „situația dintre Ucraina și Rusia este propice izbucnirii unei competiții pentru securitate între ele… ar putea depăși această dinamică și ar putea învăța să conviețuiască în armonie, dar ar fi cu totul neobișnuit să reușească acest lucru”.
O abordare civilizațională, pe de altă parte, pune accentul pe legăturile, culturale, personale și istorice strânse dintre Rusia și Ucraina și pe amestecul etnic dintre ruși și ucraineni din ambele țări … Dacă o abordare etatistă scoate în evidență posibilitatea unui război între Rusia și Ucraina, o abordare civilizațională o minimizează și evidențiază în schimb posibilitatea ca Ucraina să se scindeze în două.
Pornind de la factorii culturali, s-ar putea spune că această divizare ar fi mai violentă decât a Cehoslovaciei, dar mai puțin sângeroasă decât a cea a Iugoslaviei. Predicția etatistă a lui Mearsheimer, cu privire la un posibil război ruso-ucrainean și la cucerirea Ucrainei de către Rusia, îl determină să fie de acord cu deținerea unui arsenal nuclear de către Ucraina.”
Rusia a fost prima care a încălcat Memorandumul de la Budapesta, în anul 2014. Agresiunea rusă s-ar fi întâmplat indiferent dacă ar fi avut sau nu arme nucleare Ucraina.
Moscova a perceput perspectiva de a avea un bloc militar important, NATO, în apropierea granițelor și extinderea acestuia ca pe o amenințare la adresa intereselor sale.
Criminali și victime într-un război fratricid
Conflictul din Ucraina ar fi fost greu de evitat. A fost nu doar anticipat, dar și consecvent provocat. Fiecare parte își poate construi propria retorică.
Pe de o parte SUA și Marea Britanie s-au angajat să ofere „asigurări de securitate” Ucrainei. „Asigurările”, spre deosebire de „garanții”, nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic și nu obligă marile puteri să intervină militar în numele Ucrainei. Faptul că astăzi și Europa este „all in” implicată în război nu poate fi reținută ca o culpă exclusivă a Statelor Unite. Liderii europeni au luat decizia singuri, fără să aibă nicio amenințare directă asupra propriilor teritorii.
Rusia a primit asigurări că NATO nu se va extinde către Est. O bază navale NATO în Crimeea ar fi fost o insultă greu de suportat pentru Moscova. Mai întâi, pentru că peninsulă este teritoriu rusesc, indiferent ce spune discursul occidental. Apoi, pentru că ar fi înclinat dramatic balanța de forțe în Marea Neagră în detrimentul Rusiei.
În cele din urmă, pentru situația din regiunile Donetsk și Luhansk vina o poartă, în egală măsură, rușii și ucrainenii. Ambele părți sunt vinovate de execuții sumare, torturi și crime abominabile, după cum relevă un raport al ONU din anul 2019 (detalii aici). Trebuie subliniat: rușii sunt vinovați de multe atrocități, dar să nu mințim afirmând că ucrainenii sunt nevinovați. Există numeroase rapoarte scrise, de la Amnesty International (aici) până la Națiunile Unite (aici) care acoperă întreaga perioadă, de la ocuparea Crimeii de către ruși până în proximitatea războiului de agresiune.
Occidentul luptă cu Rusia până la… ultimul ucrainean
Dacă este să ne raportăm la discursul Occidentului, războiul din Ucraina este o agresiune rusă, „ilegală și neprovocată”, asupra unui stat inocent. Putin ar fi anexat Crimeea ca o primă etapă dintr-o încercare de resuscitare a vechiului imperiu sovietic.
Pe de altă parte, într-o analiză făcută de Der Spiegel, războiul din Ucraina și-ar avea originile în perioada Summit-ului NATO de la București (aprilie 2008). O acuzație făcută de Zelensky, la adresa cancelarului german Angela Merkel și președintelui francez Nicolas Sarkozy, face trimitere către același eveniment.
În 2008, Germania a condus opoziția membrilor vestici ai Alianței împotriva intenției SUA de a invita oficial Ucraina și Georgia să adere la NATO. Pe cât de înverșunată a fost Merkel atunci, pe atât de obedient este Scholtz astăzi.
Este deplasat să acuzăm Statele Unite și aliații săi europeni pentru situația actuală. Extinderea NATO către granița cu Rusia și, mai ales, încercarea de scoatere a Ucrainei de sub influența Moscovei poate are legătură cu războiul, dar nu este motivul exclusiv. Cum nici expansiunea Uniunii Europene, către Est, urmată de ocuparea forței de muncă și a unor piețe de desfacere ale Rusiei, nu au provocat agresiunea asupra Crimeii. Putin a admis recent că, față de acțiunile UE, a avut reacții imediate. A fost iritat, dar nu foarte enervat.
Astăzi este dificil de estimat dacă războiul din Ucraina ar fi putut fi evitat. Un război anticipat cu 30 de ani înainte. Mai important este să constatăm că infuziile recente de capital și echipamente nu fac decât să prelungească agonia Ucrainei. Fiecare miliard pe care SUA și Europa îl pompează în Ucraina produce pagube de alte miliarde. Și, mai ales, mii de drame și victime.
Să vândă Ucrainei iluzia că poate câștiga războiul e o atitudine a Occidentului mai criminală decât atunci când i-a promis liniște în schimbul arsenalului nuclear.