Democrația pentru Toți

În fiecare zi suntem agresați de retorica celor care se consideră „pretorienii democrației”.

Nu toți cetățenii au capacitatea de a înțelege subtilitățile democrației. Așa se face că intervin „pretorienii democrației”, ostașii sofismului. Sunt cei care apără democrația de imixtiunile majorității.

Elita politică nu este deranjată de democrație, dar o nemulțumește profund ideea că poporul ar avea așteptări. Altele decât să se supună voinței celor puțini. Cei care știu cum este mai bine, mai digerabil să consumăm democrația. În doze mici și cât mai rar.

În realitate, ne place sau nu să acceptăm,

democrația gâfâie și începe să scârțiie din toate încheieturile. Pare că și-a pierdut abilitatea de a oferi soluții cetățenilor și provocărilor globale. Percepția este că elitele sunt demult deconectate de realitatea majorității și că „sistemul” îi avantajează doar pe cei bogați.

Așa se face simțită prezența unui sentiment de profundă neputință în fața unor forțe mult mai puternice, peste capetele noastre. Forțe „magice” cărora li se adaugă o cât se poate de pământeană și de gravă criză a responsabilității.

Liderii lumii, în frunte cu cei politici, indiferent de ceea ce fac, de acțiunile lor, unele stupide, altele dezastruoase, nu suportă nici un fel de consecințe. Corporațiile sunt concentrate doar pe profit, cu orice cost, inclusiv cel social.

Instituțiile „cetății” sunt incapabile să servească binele public. Birocrația umilește cetățenii. Autoritatea statelor, a instituțiilor, este pusă sub semnul întrebării. De ce s-a prăbușit atât de rapid lumea prosperă de altădată? Cum se face că într-o eră din ce în ce mai inteligentă tehnologic și avansată științific pare că nimic nu mai funcționează?

Răspunsul, sau măcar unul dintre ele,

pare că este dezarmant de simplu: lipsa încrederii!

Cel puțin aceasta este una dintre concluziile Global Leadership Forecast 2025 – un studiu făcut cu participarea a zece mii de lideri de companii din 50 de țări.

„Am epuizat resursele de încredere, am abuzat-o și am erodat-o continuu. Nu mai avem încredere în sisteme, în lideri și, cel mai grav, nici unii în ceilalți. Ce se întâmplă în companii, acolo unde doar 29% dintre lideri au încredere în managerii lor, se declină și în viața politică și socială și invers!”

Din această perspectivă, a lipsei încrederii, votanții unui candidat, să-i spunem Georgescu, sunt la fel cu votanții altui candidat, să-i spunem Antonescu. Și unii și ceilalți sunt uniți de lipsa de încredere în sistem, dar și de lipsa de încredere a unora în ceilalți și în capacitatea lor de a veni cu soluții inteligente.

Cu alte cuvinte, știm foarte bine ce ne dezbină, cunoaștem însă mai puțin ceea ce ne unește, lipsa încrederii, deși pare că suntem pe poziții ireconciliabile. Chiar dacă nu ne-am insulta pentru alegerile noastre, chiar dacă nu am scoate nici un cuvânt și nu ne-am face nici un semn, tot am comunica, pentru că ignorarea în sine este tot comunicare.

Din păcate, divizarea socială profundă a României

are la bază pierderea încrederii, valoarea de bază a democrației. Niklas Luhmann, un celebru sociolog german, distinge între trust – încredere personală și confidence – încredere sistemică, argumentând că, pentru a fi funcționale, societățile moderne au nevoie de ambele tipuri de încredere.

Este exact ceea ce lipsește și celorlalte țări, dar și României, care și-a început cariera democratică printr-o minciună pe care apoi a perpetuat-o la nivel personal și instituțional până în ziua de astăzi! Dacă ne-am putea bizui unii pe ceilalți, cu siguranță am putea demola actualul sistem și am putea reconstrui instituții care să ne ofere apoi încredere în sistem.

Pe lângă distrugerea, erodarea încrederii, atacul asupra democrației mai este dat și de social media, prin fragmentarea informațională, de prostia și de corupția liderilor politici și, inevitabil, de noi înșine!

Prin proliferarea dezinformării este din ce în ce mai greu să separăm adevărul de fals, iar „camerele de ecou” create de social media și de internet devin locuri în care suntem expuși doar la opinii similare.

Sursele tradiționale de autoritate a informației și credibilitatea acestora au fost subminate constant și înlocuite cu algoritmi care „gândesc” pentru noi. În plus, automatizarea a schimbat natura muncii, a pus presiune constantă pe creșterea productivității și a performanței, dar, în același timp, a avut loc și o diminuare a sensului și a scopului muncii.

Aceasta pare că și-a pierdut aura demnității, dacă a avut-o vreodată, iar consecințele sunt pierderea coeziunii sociale (munca nu mai creează legături și identitate comună), cinismul generalizat față de ideea că munca duce la progres personal și social, dar și populismul care exploatează frustrările legate de muncă.

Pornind de la ideea că un vot nu este doar un drept fundamental,

ci și o formă de putere politică asupra altora, pentru că prin decizia noastră influențăm vrând – nevrând și alte vieți, încă din antichitate au existat voci care au afirmat că votul universal nu este neapărat cea mai bună formă de guvernare, că majoritatea nu este mereu calificată în a decide.

În celebra lui lucrare, Republica, Platon era foarte critic la adresa democrației. O compara cu o navă pe care toți pasagerii vor să fie căpitani și să o piloteze, chiar dacă habar nu au cum să navigheze.

Raționamentul este valabil și astăzi, la vot sunt chemați toți cetățenii, indiferent de nivelul lor de educație și de cât înțeleg din ceea ce fac. Platon susținea că guvernarea ar trebui exercitată numai de filozofii-regi, adică de cei mai educați și mai înțelepți membri ai societății.

Aristotel însă considera democrația o formă „coruptă” de guvernare și promova politeia, un sistem mix care îmbină elementele democratice cu aristocrația.

John Stuart Mill, celebrul filozof englez al secolului al XIX lea, propunea un sistem de vot plural, în care cetățenii educați să aibă mai multe voturi. Ideea era simplă, toți avem dreptul de a vota, însă nu toate voturile ar trebui să aibă aceeași greutate.

Din tabloul prezentat mai sus ar trebui să rezulte și soluțiile. Cea mai proastă dintre ele este să lăsăm „pretorienii democrației” să-și asume unilateral sarcina apărării libertăților noastre. Ar fi și cea mai ineficientă și total greșită soluție. Ar elimina principiul fundamental al participării universale, ar exclude și ar discrimina multe grupuri sociale.

În schimb, cu certitudine, dar și cu efort, am putea întări democrația prin filtrele ei, astfel încât să dăm greutate expertizei și competenței, fără să eliminăm fundamentul democrației, participarea universală.

Cum am putea face aceasta?

În primul rând prin sisteme de educație care să formeze cetățeni capabili să înțeleagă complexitatea deciziilor politice. Orice om needucat este și un votant needucat, el devine un pericol nu numai pentru el însuși, dar și pentru comunitate.

În al doilea rând, ar trebui să începem reconstrucția încrederii sociale. Aceasta înseamnă transparență totală în deciziile publice. Oamenii s-au săturat să fie mințiți! „Toată lumea minte”, spunea personajul principal din serialul „Doctor House”. În societate, de la clasa politică la muncitorul necalificat, toți mint sau se mint!

Liderii politici, judecătorii, managerii ar trebui să răspundă material, penal sau civil pentru eșecurile lor sau pentru deciziile eronate. Altfel, „elita” va rămâne mereu de neatins, în timp ce plebea va fi pedepsită de fiecare dată.

Masele largi de oameni nemulțumiți  clamează faptul că de ani de zile corupția și incompetența fac ravagii, în timp ce nimeni nu răspunde. De fapt, este vorba despre reconstrucția contractului social bazat pe onestitate, competență și respect reciproc. În absența acestor elemente, prăpastia de încredere va continua să se adâncească și va submina cu succes fundamentele democrației și ale societății organizate.

În ultimul rând, calitatea liderilor, a celor care candidează. Și care ar trebui să exporte încredere. Adică să fie capabili să construiască sisteme predictibile, familiare oamenilor, pentru că ei tind nu numai să aibă încredere în lider și în instituții, dar și ca acestea să funcționeze în sprijinul lor.

La urma urmei, problema nu este că unii votanți sunt proști și iresponsabili, iar candidații cel puțin inadecvați, ci că sistemul democratic actual este atât de slab, instituții, reguli și oficiali, încât nu reușește să convertească participarea universală în decizii colective înțelepte. Sigur, contează și numărul de proști!

Suprapunând temele expuse peste tabloul electoral din România,

concluziile sunt catastrofale. „Pretorienii democrației” ne apără de incertitudini și angoase. Banala aparență nu mai trebui păstrată. Efortul este orientat într-o singură direcție: impunerea voinței „elitelor politice”. Nimic altceva nu contează.

Erodarea încrederii majorității în instituțiile publice și ignorarea fundamentelor democrației sunt considerate victime colaterale. Nu contează percepția sau opinia publică, nici capitalul de încredere pe care îl au cei de la putere, atâta timp cât rămân acolo.

Ecuația electorală este cât se poate de simplă. Voința majorității va fi astfel modelată încât alegerea să fie o simplă formalitate.

În România, avem „pretorienii democrației” de la Curtea Constituțională. Este ultima redută care apără firava democrație originală de pe malul Dâmboviței.

Dacă mass media aservită nu reușește demonizarea și linșarea unui candidat incomod. Dacă sondajele de opinie și anchetele sociologice nu reușesc modelarea voinței electoratului. Dacă Parchetul și Serviciile nu sunt dispuse să se prostitueze și să ofere soluții. Ei bine, intervin „pretorienii democrației” și decid ei direcția procesului electoral.

Nu vă mai bateți capul! Georgescu este interzis pentru următoarele alegeri! În mod normal au deja scrisă hotărârea prin care îi resping candidatura.

Românilor le rămâne să aleagă între un oportunist, Nicușor Dan și un casnic, Crin Antonescu! Primul este un etern talent, generos cu promisiunile și proiectele pe care nu le finalizează. Celălalt este o eternă speranță, incapabil să-și depășească propria mediocritate. Altfel, amândoi sunt „pretorienii democrației”. Cel puțin declarativ.

Lumea se schimbă. Sistemele evoluează. Organizarea socială este în pragul unei noi revoluții… România rămâne prizonieră unor clanuri mafiote care s-au betonat în instituțiile statului. Și a unui popor care excelează prin lipsa de reacție, pasivitate și complicitate.

https://www.facebook.com/politicaapocalipsei