Democrația pentru Toți

În România de astăzi, când pomenești de „tupeu”, aproape orice interlocutor va crede că te referi la ambiție. La îndrăzneala de a aborda orice problemă a vieții. A vieții tale sau a altuia. Ei bine, de aici încep problemele. Pentru că nu există acel „tupeu pozitiv”, indiferent unde-l cauți: în DEX ori în cei 7 ani de-acasă. Tupeul este doar despre obrăznicie, nesimțire, cutezanța de a întrece limitele admisibile în materie de bună-educație.

Unde întâlnim tupeul în cea mai pură formă a sa? Peste tot – în trafic, la muncă dar, mai ales, în politică. Tupeul este la el acasă în Parlament, Palatul Victoria, la Cotroceni ori aiurea, prin sediile de partid. A înlocuit meritele, a înlocuit rezultatele, a înlocuit orice are de-a face cu bunul-simț. Efectele acestui fenoment întrec orice estimare pesimistă. Totul se duce de râpă, corupția ia amploare iar cei care nu au „aderat” deja la această formă de parvenire sunt sortiți… supraviețuirii de pe o zi pe alta. Tupeul de stat doar pârjolește țara.

„Apostolul” afuriseniei fiscale

Să începem cu exemplul care mi se pare ilustrativ pentru România: Marcel Boloș. Un om care a visat să fie preot dar a ajuns doar un semi-popă. A realizat rapid că singura cale de a trăi bine în lumea asta este să se „vândă” drept expert în toate și în nimic. Gură mare, zâmbet demagogic și, nu în ultimul rând, se și crede trimisul lui Dumnezeu pe pământ. S-a „vândut” drept omul lui Hellvig, fostul șef al SRI. S-a remarcat la Transporturi ca autor al programului de desființare a 4.000 de kilometri de cale ferată. A performat la Fondurile Europene unde a absorbit ZERO și a făcut praf prima variantă a PNRR. A condus și „digitalizarea românească”, poate de aici aberațiile cu e-TVA și e-factura, toate de pe-o lună pe alta. Nu ascultă pe nimeni, a ajuns să propovăduiască afurisenia fiscală și a reușit să scoată în stradă cea mai pașnică breaslă din lume: cea a contabililor și consultanților fiscali.

Se pot scrie cărți despre Boloș. Și când spun cărți mă refer în principal la manuale de medicină. Peste 2000 de ani, când îl vor dezgropa arheologii, vor avea parte de surpriza vieții lor și-l vor acoperi la loc, să nu care cumva să-i lovească mirosul tupeului. Asta este tot ce va rămâne după acest „expert”.

Cei ce-mpușcă-n lună

Unii ar spune că ar trebui să fie pe primul loc, mie îmi este indiferent: Klaus Iohannis. Un președinte neamț pentru cetățeni români, unul de la care am sperat să primim „lumină” dar ne-am ales cu vid. De fapt… cu o gaură neagră. Omul nu are nimic de-a face cu realitatea noastră, doar cu lumea lui, plină până-n gât cu tupeu. Putem da zeci de exemple de tupeu prezidențial dar voi începe cu „avionul”. O dispută rafistolată de președintele KWI.

Să închiriezi un avion privat ca să te duci la paranghelii internaționale poate fi ceva normal. Putem găsi motive. Dar, pentru a „împăca” nevoia evidentă cu dreptul moral, este bine să demonstrezi că-ți pasă. Și atât. Nu închiriezi avion de lux să zbori în Africa sau Japonia dar mai întâi faci escală la Sibiu pentru că ai „uitat” ceva sau… pe cineva. Mica deplasare „valorează”, să spunem, 20.000 de euro (costuri de operare) – ceea ce poate însemna bugetul anual necesar funcționării unei cantine sociale din provincie.

Și dacă tot închiriezi un avion „prezidențial”, fă-o și tu mai cu… bun-simț. Adică nu lua o măgăoaie de aparat, mobilat ca pentru Shakira și Piquet (să ne prefacem că mai sunt împreună). Apoi, motivează-ți din prima decizia – este o deplasare pe distanțe mari, iei cu tine oameni care pot aduce plus valoare, etc. Nu aștepta să te „sfâșie” lumea cu întrebări iar singurul tău răspuns să fie… „Fă pași (cu pași), este secret de stat”.

Aici este problema aleșilor noștri în astfel de situații – vor limuzine de lux dar oferă la schimb niște rable/junghiuri în materie de politici publice. Nu cred că diferența o face mersul cu bicicleta, de acasă la biroul de ministru, dar nici să insulți milioane de români care au zilnic doar copleșitoarea misiune de a supraviețui. Nu de a se dezvolta, nu de a se odihni în concedii.

Este la fel ca în managementul unei companii, fie ea privată sau publică. Directore, dacă vrei să arăți că-ți pasă, și cunoști foarte bine că printre salariații tăi sunt oameni care abia se descurcă, nu pune pe rețelele sociale fotografii din vacanțele prin Kenya, Maldive sau Caraibe. Nici măcar cu meniul restaurantului de lux „din colț”.

Încă un exemplu, CSAT. Prin lege, la final de an, trebuie întocmit, și făcut public, un raport anual al activității CSAT. Nici vorbă, de când este KWI președinte, nu a existat nici măcar un singur raport!! Dar găsești resurse să candidezi în numele țării la șefia NATO, ai nebunia de a cere tuturor să te împingă „mare vizir” la Comisia Europeană.

Tupeul pur

Putem continua cu Nicolae Ciucă, omul care nu a avut nici o ezitare să cheltuie 2 milioane de euro (bani publici) pentru a promova o carte despre nimic. Ah, pardon, acum este vorba doar de promovarea unui slogan politic… Cartea a pierdut „ostașul”, acum este doar despre jobul la stat, „în slujba țării”. Apropo, știți câți ostași au murit în slujba țării (lor), domnule Ciucă? 1,4 milioane. Despre ei abia scrie vreun rătăcit – nu are cu ce, nu are cine să-l finanțeze, nu există nimic pentru astfel de… Nimeni. Sau poate cu 2 milioane de euro puteam ridica un memorial în cinstea ostașilor care au căzut pe front în WW2. Pentru că ia, ce să vezi, eroii noștri nu au avut parte de așa ceva.

Apropo de panourile PNL, putem da exemplu aici și pe George Simion, omul care a cheltuit 1 milion de euro pentru… demagogie. Țara este împânzită cu panouri. Panoul ține loc de viziune sau de proiect de țară.

KWI, GS sau NC sunt cei ce-mpușcă-n lună și se cațără ei în loc. Și nu o spun în spiritul cântecului, pentru că nu vorbim despre vizionari. Este despre oameni nu pot conta altfel, nu pot face diferența prin soluțiile prezentate, prin programe pe termen lung, prin empatie față de problemele celor care i-au ales (mai bine spus „angajat”).

Mister popularitate

De câte ori spun „Marcel” îmi vine să bag robotu-n priză și să-l las acolo. Mai ales când aud că mi-a crescut puterea de cumpărare. Da, este vorba despre Maaarceeel Ciolacu!, omul al cărui tupeu se îngemănează, invers proporțional, cu celebra scară IQ. Indiferent cum ai studia problema, apropo de puterea de cumpărare, îți dă cu minus. Și apoi, nici măcar nu este nevoie să faci vreun calcul complicat, este doar aritmetică – te duci la piață sau la supermarket, fără „video de partid”, și scazi ce ai cumpărat din salariul mediu (nu zic minim). Îți dai seama imediat cu cât ți-a „crescut” (în jos) nivelul de trai.

Marcel a reușit performanțe demne de celălalt… Marcel, semi-popa Boloș. S-a referit la pensionarii militari (inclusiv pompieri, jandarmi sau polițiști) ca fiind „ăia care urlă cu nesimțire” atunci când vor (măcar) indexarea pensiilor. Da, viitorii „nesimțiții” au fost scoși deunăzi la inundații pentru că guvernanții locali nu au fost în stare să-și justifice viitoarele pensii. Nici măcar nu au reușit să convingă populația să-și asigure (obligatoriu) locuințele.

Să bei apă după Boloș și să te cațeri lângă zeii poporului pentru că ai inițiat „reforma administrativă”, iar mi se pare o formă gravă de tupeu. Reforma administrativă nu se face astăzi pentru mâine. Trebuie să evaluezi necesarul de personal, instituțiile de păstrat și cele de eliminat, să ai în vedere organizarea administrativă a țării și abia apoi te urci în „panoplie”. Dacă dai afară 500 de oameni și angajezi 1.000… asta nu este reformă administrativă. Este doar… ați ghicit, tupeu.

Zeița Bucuriei

Simona Bucura Oprescu, ministrul Muncii, un politruc la feminin, se mira (cu tupeu) la televizor că românii nu se bucură (eventual în stradă) că (ea) le-a crescut pensiile. Normal că mulți (20%) nu au fost foarte fericiți, mai ales cei care au primit decizii de scădere (fie și pe hârtie) a veniturilor. O chestiune de comunicare, de respect. Și ce dacă au fost doar câteva zeci de mii, hai 800.000, vorbim de niște vieți date peste cap. Dar ce să faci, doamna Simona este colega lui Marcel, ăla de are o problemă cu nesimțiții care-i apără țara. Nu intrăm în detalii dar ideea este următoarea: dacă nu schimbi termenii unui contract dar scrii altceva pe hârtie, atunci este musai să menționezi asta în noul contract. Vorbele nu folosesc nimănui…

***

Acestea sunt doar câteva exemple de „tupeu de stat”. Cum spuneam însă, tupeu este peste tot. Și în mass-media, evident. În sănătate, în sistemul educațional. Tupeul ne ține loc de școală, ne exonerează de empatie și justifică orice. Tupeul este geamăn cu șmecheria.

Bănuiesc că, în curând, se vor da diplome pentru tupeu. Va trebui să facem plecăciuni în fața „deținătorilor de adevăr absolut”, să citim doar articolele scrise de „profeții media”, să ne tratăm doar dacă „dinozaurii” medicali vor aproba, să ascultăm doar muzica Lor, să fim bucuroși că avem privilegiul de a-i vota (cu umilință) pe cei care ne dau o șansă de supraviețuire. Și asta doar în primele 10 zile ale lunii că apoi se termină fondurile.